Avem dadaca, cum procedam?

Asa cum povesteam mai demult, dupa ce madame adjuncta primarului ne-a spulberat sperantele unui loc la cresa, cel putin nu inainte de a doua aniversare a puiului de om (din februarie incoace am avansat de pe locul 183 pe 85 in lista de asteptare!), ne-am lansat in cautarea dadacei perfecte! Cautarea am inceput-o devreme, prin luna aprilie, si asta pentru ca si dadacele disponibile sint rare, atit de multi copii fac francezii si atit de putine locurile in structurile colective (doar 10% dintre copii merg la cresa).

Acestea fiind zise si cu lista numerelor de telefon oferita generos de primarie in brate, am inceput sa sunam! Eu visam la o dadaca lipicioasa cu copiii, draguta, generoasa, la zi cu ultimele trenduri in ale puericulturii, aproape de casa si, bonus, cu o curte mare si plina de iarba in care puiul de om sa misune liber in zilele insorite. Dupa ce am primit zeci de raspunsuri negative, nici una neavind locuri libere, criteriile mele au inceput sa se inmoaie. Am cautat si ceva mai departe de noi, am zis ok si daca locuiau la bloc si nu la casa, doar doar ne-o zice macar una ca ar fi posibil! Dupa citeva zile in care inrosisem firul telefonului, am stabilit patru rendez-vous-uri.  

La primul m-am dus ca o gisca, fara sa intreb la telefon la ce etaj statea si daca blocul avea lift! Statea la unu, iar blocul n-avea lift! Avea, in schimb, interfon! Am sunat si am rugat-o sa coboare sa discutam, mai ales ca puiul de om dormea dus. Mi-a zis ca nu poate, pentru ca nu-i poate lasa pe copiii de care se ocupa singuri! Ok, cum facem atunci? Pai, lasati carutul si veniti cu copilul! Si carutul? Lasati-l afara, pe scara! Nu pot, ca trezesc copilul! (m-am ferit sa zic ca mi-era teama sa las "mercedesul" nostru intr-ale carucioarelor pe scara unui bloc de locuinte sociale, mai ales dupa ce un prieten tocmai imi povestise cum i se furase acelasi tip de carucior in timp ce intrase cu fiica la pediatru). Bine, stati ca vine sotul! Cinci minute mai tirziu, doi marocani grasi, tata si fiu, urcau carutul pe scari pina in apartamentul spatios, luminos, dar cu televizoare pornite peste tot, inscriptii arabesti pe pereti si, mai ales, o singura jucarie, si aia aruncata intr-un colt! Vizita a decurs repede, mai ales dupa ce mi-a spus ca sotul e sofer pe autobuz si are orare neregulate si m-a intrebat daca Gabriel, patru luni la vremea respectiva, statea in sezut sprijinit intre perne! Hmmm, televizor in fiecare camera, o singura jucarie, daca sta deja in sezut? Stiti, o sa va mai sun eu zilele astea! Cei doi grasi, draguti dealtfel, au coborit caruciorul pe scari, iar eu am ajuns acasa in hohote de plins, convinsa fiind ca o sa-mi abandonez cariera si o sa maternez timp de optsprezece ani!

Al doilea rendez-vous imi mirosea bine. Urma sa vad o turcoaica intr-o casa cu gradina, la doar cincizeci de metri de noi. Deja simteam ca legaturile balcanice vor functiona, ca vom discuta despre baclavale, cataif si fistic. Si cam asa a fost, am intilnit o bunicuta cu batic, vesela si duioasa, ingrijind trei copilasi care o iubeau atit de mult incit i se agatau mereu de fuste. Problema insa, nu era sigura daca unul dintre bebelusi va continua la ea sau va primi loc la cresa, iar in primul caz n-ar mai fi avut loc pentru Gabriel. Si desi am sperat si am implorat divinitati, puiul de om n-a avut noroc de iaurt facut in casa dupa moda din Bosfor si nici noi de sarailii, cind ne-am fi intors obositi de la munca sa-l luam acasa.

La cea de-a treia dadaca am avut inspiratia sa intreb de lift! N-avea nici ea, dar macar am luat copilul in Manduca si am evitat un inceput dezastruos. De data asta, dadusem peste o profesionista in ale meseriei. Casa era plina de jocuri si jucarii, fiecare bebelus avea camera lui, patul lui, scaunul lui pentru masa. Mi-a aratat toata casa pina la ultimul colt, mi-a explicat tot programul cu copiii, activitatile, iesirile, intilnirile cu alte dadace si alti copii in zilele ploioase. Si desi avea o potaie (mica si pufoasa, e adevarat, dar care tot napirleste), iar atitudinea ei foarte profesionala mi s-a parut oarecum rece, trebuia sa recunosc ca exista ceva potential!

Am mers insa si la cea de-a patra, chiar daca era cam departe de noi! Am gasit o casa cu o gradina imensa, plina de jucarii si o doamna foarte prietenoasa care ne-a vorbit despre o adaptare lunga, in ritmul puiului de om, despre libertatea pe care o lasa copiilor, despre respectarea dorintelor parintilor. Eram in al noualea cer, ma pregateam sa scot contractul sa il semnam! Secunda de ezitare a fost salvatoare, pentru ca atunci am intrat in casa si m-a izbit mirosul de tutun! Cinci minute mai tirziu, cind fiul de sase ani al doamnei a trecut sa ne zica "buna-ziua", tonul mieros adresat noua s-a transformat intr-un urlet isteric catre fiul care uitase sa-si puna sosete! Uffff, bine ca nu scosesem contractul, ci il mototoleam acum in buzunar cu o mina transpirata. Am plecat repede si de-acolo, cu inima strinsa si fara speranta.

Dupa cele patru vizite si imposibilitatea de a gasi alte dadace disponibile, am luat o decizie! Go for the professional! Si Doamne ajuta! Iar saptamina asta ne adaptam!

Ieri dupa-amiaza am mers cu Gabriel timp de o ora! Doamna Coco mai are doi baietei in grija, unul de trei ani si unul de un an si trei luni! Timothée si Thibault! Isi luau gustarea cind am ajuns! Puiul de om a inteles imediat ca e loc de joaca si prieteni noi si s-a zbatut in bratele mele pina l-am lasat pe podea! Si de-atunci nu i-a mai trebuit altceva, a alergat in patru labe, cot la cot cu ceilalti dintr-o camera in alta si de la o jucarie la alta, fara sa fie impresionat de casa cea noua, sau de copiii mai mari! Coco ii lua pe fiecare in brate, ii dragalea si se juca, iar eu eram singura persoana stresata din incapere, cu ochii pe Gabriel la fiecare miscare! Dar eu stiam ca puiul de om traversa acum un moment greu pentru ca abia isi descoperise mobilitatea, iar asta il impiedica sa doarma bine, sa manince bine, ba isi mai sparsese si buza de sus in incercarea de a face o flotare aplaudind cu o zi mai devreme. La toate astea, Coco imi raspundea zimbind ca asa e virsta, ca intre opt luni si un an e cel mai greu, ca o sa tot cada pina o sa invete sa mearga! L-am luat cu greu de acolo dupa o ora, absorbit de jucarii si de noii prieteni!

Dar abia azi a venit momentul dificil! A trebuit sa il las si sa plec! Nu mult, doar doua ore, timp in care si-au facut plimbarea de dimineata! La 9.30 Coco era deja in fata blocului, cu caruciorul dublu in care un loc gol il astepta pe puiul de om! Alaturi de ea, inca o prietena dadaca, inca un carucior dublu si alti trei copilasi! Gabriel, entuziasmat de copiii din jurul lui, a uitat repede de mine si am plecat in nici cinci minute, cit sa-l dau jos din Manduca si sa-l instalez in carut! Viata e insa ciudata! Un sfert de ora mai tirziu, iesind din brutarie, ne-am intilnit din nou pe strada! Puiul de om parea pierdut, ametit de galagia celorlati copii, sepcuta si suzeta ii cazusera, dar nimeni nu i le daduse inapoi, avea miinile reci, parea obosit, dar incapabil sa adoarma. L-am pupat si m-am intors acasa in lacrimi! Casa mi s-a parut pentru prima data goala fara el, desi nu era prima data cind il lasam cu altcineva. Poate doar ca acum il lasam cu o persoana straina, pe care o alesesem fara sa-l pot consulta, fara sa-l pot intreba daca ii place, daca vrea sa mearga in alta casa in fiecare zi. La 11.30 fix eram in fata blocului lui Coco! Au intirziat la plimbare zece minute teribil de lungi. Copiii mai mari erau in jurul lui Gabriel si il mingiiau cu multa gingasie. Adormise, in sfirsit, cu doar citeva minute inainte. Siesta lui lunga de dimineata fusese data peste cap, iar Coco mi-a zis ca fusese cam suparat pe drum! Daca asta insemna ca plinsese tot drumul, sau ca se vaicarise, sau ca oftase dupa mine, n-am de unde sa stiu! L-am transferat in Manduca, nu s-a trezit, ci doar si-a potrivit capul mai bine pe sinul meu! Am ajuns acasa agale, sub soarele racoros de august, el dormind, eu cu ochii in lacrimi, cerindu-i iertare in gind ca nu se poate altfel!