La inceputul dupa-amiezii, ma gindeam sa scriu despre o zi care a inceput prost si s-a terminat bine. Citeva ore mai tirziu insa, lucrurile se schimbasera, trebuia sa scriu despre o zi care incepea prost, continua bine si se termina tot prost. Dar viata e plina de surprize, iar finalul zilei de azi s-a dovedit cel putin amuzant...
Am pornit devreme din Orastie, dupa o noapte scurta datorata unui Gabriel agitat, perturbat de schimbarea prea deasa a paturilor din ultima vreme si muscat nemilos de tintarii hunedoreni. La pensiunea Sura, micul dejun se poate lua incepind cu ora 9, dar, dupa cina din seara precedenta si mai ales dupa noaptea petrecuta sub acoperisul bintuit de animale mici si paroase, n-am mai avut curiozitatea sa-l degustam. Mizam pe cele doua reprize de somn de dimineata, cea de la 8 la 9 si mai apoi, dupa micul dejun, cea de la 10 la 12, pentru a ajunge la Nadlac. Puiul de om n-a vrut insa sa doarma, conform planului si programului. Timp de o ora am cintat, ne-am jucat, ba chiar mi-am incalcat principiile si l-am scos din scaun sa-l tin in brate si sa-l pun la sin. Cind toate incercarile mele de a-l adormi s-au dovedit zadarnice, ne-am oprit la marginea drumului, intr-un restaurant fara nume, galben si cu pridvor incarcat de muscate rosii. Cum pe pagina meniului cu en-tête "mic dejun" aveam de ales intre oua si cascaval pane, am rasfoit direct la "desert" si am comandat clatite (cu gem, ca brinza nu mai aveau) si ciocolata calda la plic. Bautura instantanee plina de zahar nu ne-a suprins, in schimb clatitele prajite in acelasi ulei cu pestele si combinatia prajeala de crap cu dulceata de visine ne interpeleaza in continuare. Scaun de bebelus n-aveau, in schimb aveau cuptor microunde si ne-au incalzit apa pentru cereale! Una peste alta, am plecat cu burta plina, cu buzunarul nu prea usurat si sperind ca nu ne vom mai opri pe-acolo vreodata.
Si daca giumbuslucurile mele n-avusesera efect de somnifer asupra puiului de om, digestia l-a dat gata! A dormit neintors pina aproape de granita, iar noi am fost suficient de inspirati incit sa evitam centura Aradului blocata de tiruri si sa o luam prin centrul orasului. Inainte de granita, ne-am oprit pentru prinz la restaurantul Rompetrol, o ghereta toropita de caldura si total "baby unfriendly", ceea ce e cel putin uimitor pentru un vad atit de important! Pe Gabriel l-am schimbat cum am putut, incropind un sistem cu doua scaune, a trebuit sa-l tinem in brate tot timpul, sa-l hranim in brate si sa mai mincam si noi pina nu se raceau ciorba subtire si cartofii prajiti congelati. Deja regretam Sura, iar asta nu ne facea sa ne simtim mai bine!
Dupa granita, lucrurile s-au schimbat! In bine! Si asta din fericire pentru noi si din nefericire pentru Romania! Am intrat foarte repede pe autostrada si intr-o ora si jumatate eram deja in Budapesta, coordonati perfect cu siesta puiului de om. Dupa doua tatonari, am ales sa stam la Hotel Art pentru 75 de euro pe noapte cu mic dejun inclus. Hotelul e central, amenajat cu bun gust si elegant, camera noastra e spatioasa, decorata cu fotografii sepia ale Budapestei la inceput de secol trecut. Dupa ce ne-au propus si un pat pliant pentru bebelus, ne-au cucerit definitiv! Viata a devenit dintr-o data mai roz, mai ales dupa un dus intr-o baie lucind de curatenie si dupa ce, in sfirsit, n-am mai avut rezerve sa-l las pe Gabriel pe jos, incintat sa poata zburda in patru labe pe mocheta groasa si impecabila.
Dupa-amiaza am iesit la plimbare, sa-mi ostoiesc dorul de Dunare, nevazuta pe saturate la Braila. Azi m-am intors la Budapesta dupa zece ani! Acum zece ani, tinara si fara griji, bateam barurile si ascultam Oasis la fesivalul Pepsi Sziget pina tirziu in noapte! Azi, am batut doar strazile cu copilul in Manduca, iar la caderea serii am cazut si eu de oboseala! Doar admiratia pentru orasul asta zvelt, elegant si proaspat a ramas intacta! Admiratie umbrita de tristetea gindului la Bucuresti. Doua capitale europene, atit de aproape geografic, atit de departe turistic!
Pentru a incheia seara perfecta cu o cina perfecta, am ascultat de ghidul rosu si am intrat in Osteria. Trei domnisoare foarte dragute si vorbind foarte prost engleza au facut tot ce-au putut pentru a incerca sa suplineasca lipsa unui scaun de bebelus. Au adus fete de masa impaturite din care au incercat sa construiasca un cuib in care sa-l instalam pe Gabriel. Dar asta pina cind au inteles ca Gabriel e un copil caruia ii luceau ochii spre tacimurile argintate de pe masa si care a iesit din cuib in doi timpi si trei miscari. Noi am inteles ca ne amagisem cu ideea unei cine gastronomice bine meritate si am lasat-o pe alta data, cind un baby-sitter ne va schimba prioritarile citeva seri pe luna!
Am luat-o repede la picior inapoi spre hotel, incepea sa se faca tirziu, puiul de om dadea semne de oboseala si nerabdare. Am ezitat citeva secunde in fata McDonalds, dar principiile ne-au impiedicat sa intram. Principiile si dezamagirea, fireste! Sa dai un restaurant gastronomic pe un fast food de duzina nu se face! Mai bine ma culcam nemincata! In timp ce eu il imbaiam si il hraneam pe Gabriel, A. ne-a cautat de mincare. S-a intors dupa jumatate de ora, cu o punga de plastic imensa si cu un zimbet larg, prea larg ca sa nu fi fost provocat de o bere rece, bauta repede pe stomacul gol! Petrecuse jumatate de ora in restaurantul din fata hotelului, incercind sa ii explice patronului ungur notiunea de "take-away"! Se pare ca reusise, pentru ca, in timp ce A. isi bause berea, omul ii incropise o cina copioasa: supa de praz intr-un borcan de 800g pe care scria "ghiveci de legume", gulas de pui si Cesar's salad! Ii daduse si din tacimurile de inox ale propriului restaurant, fara sa il taxeze de-o garantie.
Puiul de om dormea relaxat in patul imens al unui hotel curat si elegant, iar noi mincam supa de praz din acelasi borcan pe care ni-l tot intindeam unul altuia, cu tacimurile elegante ale bistroului de peste drum. Ne-am privit si ne-a inundat risul! N-aveam parte de cina romantica si perfecta pe care o visasem, dar ne-aveam unii pe altii, plus un borcan gol de ghiveci, iar asta nu era rau deloc! Mergeam inainte, tinindu-ne de mina, spre alte locuri si alte vremuri.
Am pornit devreme din Orastie, dupa o noapte scurta datorata unui Gabriel agitat, perturbat de schimbarea prea deasa a paturilor din ultima vreme si muscat nemilos de tintarii hunedoreni. La pensiunea Sura, micul dejun se poate lua incepind cu ora 9, dar, dupa cina din seara precedenta si mai ales dupa noaptea petrecuta sub acoperisul bintuit de animale mici si paroase, n-am mai avut curiozitatea sa-l degustam. Mizam pe cele doua reprize de somn de dimineata, cea de la 8 la 9 si mai apoi, dupa micul dejun, cea de la 10 la 12, pentru a ajunge la Nadlac. Puiul de om n-a vrut insa sa doarma, conform planului si programului. Timp de o ora am cintat, ne-am jucat, ba chiar mi-am incalcat principiile si l-am scos din scaun sa-l tin in brate si sa-l pun la sin. Cind toate incercarile mele de a-l adormi s-au dovedit zadarnice, ne-am oprit la marginea drumului, intr-un restaurant fara nume, galben si cu pridvor incarcat de muscate rosii. Cum pe pagina meniului cu en-tête "mic dejun" aveam de ales intre oua si cascaval pane, am rasfoit direct la "desert" si am comandat clatite (cu gem, ca brinza nu mai aveau) si ciocolata calda la plic. Bautura instantanee plina de zahar nu ne-a suprins, in schimb clatitele prajite in acelasi ulei cu pestele si combinatia prajeala de crap cu dulceata de visine ne interpeleaza in continuare. Scaun de bebelus n-aveau, in schimb aveau cuptor microunde si ne-au incalzit apa pentru cereale! Una peste alta, am plecat cu burta plina, cu buzunarul nu prea usurat si sperind ca nu ne vom mai opri pe-acolo vreodata.
Si daca giumbuslucurile mele n-avusesera efect de somnifer asupra puiului de om, digestia l-a dat gata! A dormit neintors pina aproape de granita, iar noi am fost suficient de inspirati incit sa evitam centura Aradului blocata de tiruri si sa o luam prin centrul orasului. Inainte de granita, ne-am oprit pentru prinz la restaurantul Rompetrol, o ghereta toropita de caldura si total "baby unfriendly", ceea ce e cel putin uimitor pentru un vad atit de important! Pe Gabriel l-am schimbat cum am putut, incropind un sistem cu doua scaune, a trebuit sa-l tinem in brate tot timpul, sa-l hranim in brate si sa mai mincam si noi pina nu se raceau ciorba subtire si cartofii prajiti congelati. Deja regretam Sura, iar asta nu ne facea sa ne simtim mai bine!
Dupa granita, lucrurile s-au schimbat! In bine! Si asta din fericire pentru noi si din nefericire pentru Romania! Am intrat foarte repede pe autostrada si intr-o ora si jumatate eram deja in Budapesta, coordonati perfect cu siesta puiului de om. Dupa doua tatonari, am ales sa stam la Hotel Art pentru 75 de euro pe noapte cu mic dejun inclus. Hotelul e central, amenajat cu bun gust si elegant, camera noastra e spatioasa, decorata cu fotografii sepia ale Budapestei la inceput de secol trecut. Dupa ce ne-au propus si un pat pliant pentru bebelus, ne-au cucerit definitiv! Viata a devenit dintr-o data mai roz, mai ales dupa un dus intr-o baie lucind de curatenie si dupa ce, in sfirsit, n-am mai avut rezerve sa-l las pe Gabriel pe jos, incintat sa poata zburda in patru labe pe mocheta groasa si impecabila.
Dupa-amiaza am iesit la plimbare, sa-mi ostoiesc dorul de Dunare, nevazuta pe saturate la Braila. Azi m-am intors la Budapesta dupa zece ani! Acum zece ani, tinara si fara griji, bateam barurile si ascultam Oasis la fesivalul Pepsi Sziget pina tirziu in noapte! Azi, am batut doar strazile cu copilul in Manduca, iar la caderea serii am cazut si eu de oboseala! Doar admiratia pentru orasul asta zvelt, elegant si proaspat a ramas intacta! Admiratie umbrita de tristetea gindului la Bucuresti. Doua capitale europene, atit de aproape geografic, atit de departe turistic!
Pentru a incheia seara perfecta cu o cina perfecta, am ascultat de ghidul rosu si am intrat in Osteria. Trei domnisoare foarte dragute si vorbind foarte prost engleza au facut tot ce-au putut pentru a incerca sa suplineasca lipsa unui scaun de bebelus. Au adus fete de masa impaturite din care au incercat sa construiasca un cuib in care sa-l instalam pe Gabriel. Dar asta pina cind au inteles ca Gabriel e un copil caruia ii luceau ochii spre tacimurile argintate de pe masa si care a iesit din cuib in doi timpi si trei miscari. Noi am inteles ca ne amagisem cu ideea unei cine gastronomice bine meritate si am lasat-o pe alta data, cind un baby-sitter ne va schimba prioritarile citeva seri pe luna!
Am luat-o repede la picior inapoi spre hotel, incepea sa se faca tirziu, puiul de om dadea semne de oboseala si nerabdare. Am ezitat citeva secunde in fata McDonalds, dar principiile ne-au impiedicat sa intram. Principiile si dezamagirea, fireste! Sa dai un restaurant gastronomic pe un fast food de duzina nu se face! Mai bine ma culcam nemincata! In timp ce eu il imbaiam si il hraneam pe Gabriel, A. ne-a cautat de mincare. S-a intors dupa jumatate de ora, cu o punga de plastic imensa si cu un zimbet larg, prea larg ca sa nu fi fost provocat de o bere rece, bauta repede pe stomacul gol! Petrecuse jumatate de ora in restaurantul din fata hotelului, incercind sa ii explice patronului ungur notiunea de "take-away"! Se pare ca reusise, pentru ca, in timp ce A. isi bause berea, omul ii incropise o cina copioasa: supa de praz intr-un borcan de 800g pe care scria "ghiveci de legume", gulas de pui si Cesar's salad! Ii daduse si din tacimurile de inox ale propriului restaurant, fara sa il taxeze de-o garantie.
Puiul de om dormea relaxat in patul imens al unui hotel curat si elegant, iar noi mincam supa de praz din acelasi borcan pe care ni-l tot intindeam unul altuia, cu tacimurile elegante ale bistroului de peste drum. Ne-am privit si ne-a inundat risul! N-aveam parte de cina romantica si perfecta pe care o visasem, dar ne-aveam unii pe altii, plus un borcan gol de ghiveci, iar asta nu era rau deloc! Mergeam inainte, tinindu-ne de mina, spre alte locuri si alte vremuri.
Messages
Sunt din ce in ce mai curioasa de continuare :)
RépondreSupprimerDrum bun in continuare si asteptam noi povesti.
RépondreSupprimerBianca, Vulpitza, multumim! Si noi sintem curiosi sa vedem ce ne mai asteapta! Deocamdata Gabriel suporta bine calatoria si asta e cel mai important!
RépondreSupprimer