Luna a noua sau revolutia miscarii

Acum citeva saptamini, cind puiul de om nu implinise inca noua luni, iar eu nu ma intorsesem inca la munca, am iesit impreuna la plimbare prin soarele racoros de dimineata. Am ajuns in parculetul de linga casa, frecventat asiduu de dadace si copilasi. Ca de obicei, m-am asezat pe o banca la umbra si m-am apucat de spus povesti. Dar Gabriel nu mai avea chef de povesti! Vedea miscarea si agitatia din jur si voia si el sa participe! Imposibil sa-l mai tin in carucior! Foarte greu sa-l mai tin in brate! Fericit si entuziasmat de galagia celorlalti copii, striga la ei cu toti plaminii. Voia sa stea in picioare, escaladind una cite una stinghiile bancii de lemn. Vremurile in care imi scoteam copilul la plimbare, el dormea asemeni unui ingeras in carucior, iar eu mai citeam o carte, se dusesera! Acum urma sa ne miscam! Si sa ne miscam mult!

Achizitia cea mai spectaculoasa a lunii a noua a fost mersul in patru labe! Gabriel a adoptat mai intii pozitia, dar timp de vreo zece zile n-a stiut ce sa faca s-o ia din loc. Se ridica in patru labe si se bitiia inainte si inapoi, de ajunsesem sa ma intreb ce documentare animaliere deocheate vazuse copilul si unde! Primii "pasi", facuti in timpul vacantei in Romania, au fost timizi. Puiul de om prefera covoarele si mochetele, in timp ce gresia sau parchetul ii frinau avintul din start! Intre uimirea noastra fericita si incintarea lui in fata noii capatate mobilitati, nici nu mai stim cum pasii timizi din primele zile s-au transformat in raiduri pline de viteza pe mocheta pufoasa de la Art Hotel in Budapesta. Poate pentru ca unele lucruri minunate precum primul cuvint sau primul pas se intimpla atit de firesc!

Privindu-l misunind in jurul nostru, rasucindu-se, ridicindu-se singur, escaladind trepte, catarindu-se, plin de veselie si tipindu-si multumirea propriilor progrese in gura mare, ne apuca nostalgia bebeluseniei puiului de om! Cind devenise puiul nostru de om neajutorat, dormind linistit in balansoar sau cuibarindu-se la pieptul meu, baietelul neastimparat si voinic, cu care trebuia sa ma lupt la fiecare schimb? In doar noua luni se schimbase atit de mult? Noua luni asteptate sa tinem in brate bulgarele nostru de viata si dragoste, si inca noua luni trecute pentru ca Gabriel sa infloreasca, sa ne invete ca e un om intreg, cu sentimente, preferinte si trasaturi doar ale lui.

Activitatea si posibilitatile nebanuite oferite de mobilitate i-au facut pofta de mincare si i-au transmis si cheful de vorba. Incet, dar sigur, a inceput sa manince tot mai mult si mai variat, iar masa de seara, impreuna cu noi, a devenit un moment de complicitate asteptat de toti trei! Vorbaria incepe de dimineata si nu se opreste pina seara la culcare! Gabriel repeta incintat silabe dupa silabe, si uneori tipa "da" cu atita siguranta, incit, parinti naivi ce sintem, incepem sa credem ca si intelege ce zice! Singurul cuvint pe care il spune si pe care il stie e "mam", iar eu ma topesc de fericire de fiecare data cind il aud chemindu-ma sa il alint, sa il iubesc, sa il pun la sin, sa il mingii. Nu cred ca ma striga pe mine, ci cred ca mai degraba asociaza cuvintul nevoii de confort, de a fi luat in brate si alaptat, dar chiar si asa, cu hormonii roind anapoda, mi se umplu ochii de lacrimi!

In luna a noua am calatorit mult, iar oameni dragi din Romania s-au jucat cu puiul de om si l-au alintat. Si chiar in plina perioada de angoasa si de teama de a fi rupt de mama, Gabriel a socializat destul de usor, chiar daca a preferat copiii domnilor barbosi sau mustaciosi! Cu exceptia unui episod acut de diaree, vacanta in Romania a fost un succes. Asta daca prefer sa uit de o anumita mentalitate de matusi/vecine/bunici si de sfaturile necerute despre cresterea copiilor. Asa am auzit mai intii "copiii trebuie framintati ca sa li se puna singele in miscare", ineptie spusa in timp ce vecina X il zgiltiia de puiul de om pina cel din urma a vomat toata gustarea de dupa-amiaza, iar mai apoi pediatra Y m-a sfatuit sa nu-l mai alaptez cel putin douasprezece ore in timpul episodului de diaree, ci sa-i dau ceai de menta.

Spre sfirsitul vacantei, am iesit citeva zile la munte. Aerul era curat si cald, cerul senin si fara nori, iarba deasa si verde! La poalele Bucegilor, pazit de coltii Morarului, puiul de om a parut mai fericit ca niciodata, alergind prin iarba, adulmecind-o, gustind-o! Zimbetul strengaresc completat acum de doi incisivi noi ne-a convins ca n-am gresit sa venim in Romania, ba chiar ca va trebui sa repetam isprava si la anul! Dar pina atunci, aventuri noi si nebanuite ne asteapta!