Zece luni

Aseara, in timp ce puiul de om se alinta la sin, iar mie mi se inchideau ochii dupa ziua lunga si grea de munca, profitam de momentele de luciditate de dinaintea somnului pentru a face planuri pentru Craciun. Si deodata m-a napadit nostalgia gindindu-ma ca iar vine Craciunul, ca a trecut aproape un an de cind sintem parinti, ca a fost lung si greu, dar a trecut repede ca un fluture batind din aripi.

Povestea noastra a ajuns, cu intirziere, deja la luna a zecea...

Inceputa sub poalele Alpilor, la Salzburg, luna a zecea promitea sa fie dificila. Bulversat de road-tripul europeean pe care i-l impusesem si de schimbarile zilnice de hotel, puiul de om devenise anxios si speriat. Sugea des, mai des ca niciodata, noaptea se trezea de multe ori plingind, iar singura modalitate de a-l calma era sa il iau in brate, in timp ce el murmura pierdut "ma-mama-mama-ma-ma-ma". In plus, mobilitatea nou descoperita si energia cu care strabatea in patru labe mochetele pufoase din camerele de hotel, catarindu-se pe trepte, bagindu-si nasul in cosurile de gunoi, lingind oglinzile lustruite, adaugau si ele un stres suplimentar si ii stricau somnul si mai mult. Situatia fiind fara iesire, ne-am grabit cit am putut spre casa si am scurtat calatoria cu doua zile.

Acasa, ne asteptau alte incercari pentru puiul de om. Eu urma sa ma intorc la munca, iar el urma sa mearga la dadaca. Septembrie rima anul asta nu doar cu inceputul scolii, ci si cu adaptarea la Coco. Mi-a fost teama de perioada de adaptare, atit pentru Gabriel, cit si pentru mine. Coco avea dreptate, perioada de adaptare e de cele mai multe ori mai importanta pentru mama, decit pentru puiul ei. De cum l-a cunoscut pe Thibault, noul lui tovaras de joaca, pe Balik, potaia alba si pufoasa a dadacei si de cum a dat cu ochii de imensele cutii cu jucarii, Gabriel s-a simtit in largul lui. Coco l-a lasat sa-si stabileasca singur reperele si sa dea singur ritmul relatiei cu ea. Nu i-a impus nimic, ci doar l-a alintat, s-a jucat cu el, au iesit afara, au alergat pe iarba in parc si asta pina cind puiul de om a inceput sa aiba incredere in ea. Si daca mesele n-au fost o problema, Gabriel fiind gurmand si avind pofta de mincare, siestele i-au dat ceva batai de cap. Puiul de om a refuzat de la bun inceput patul, se ridica imediat in picioare, frecindu-si nasul de pinza de plastic a patului pliant pina la singe. Pentru ca nu voia sa il lase sa plinga, Coco a gasit alta solutie: un leagan confortabil in care Gabriel se simtea la fel de protejat ca in brate. L-a adormit saptamini in sir in leagan, spunindu-mi ca atunci cind va fi pregatit pentru pat si cind nu va mai adormi in brate acasa, va reincerca si ea sa il puna.

Prin gesturi marunte, dar pline de atentie si delicatete (sosete indoite in jurul pantofiorilor, parul pieptanat cu grija, tricoul schimbat, un alt model de sticle de apa si din care reusea sa bea mai bine decit din cana cu cioc pe care i-o dusesem eu), Coco a reusit adaptarea si cu puiul de om, si cu mine. Gabriel parea fericit, iar mie nu-mi mai raminea decit sa incerc sa rezolv sfisietoarea ecuatie in care trebuia sa gasesc si timp pentru lucru, si timp pentru "maternage". Saptaminile trecind una dupa alta, am intrat intr-o rutina care parea sa ni se potriveasca: lunea si martea puiul de om mergea la dadaca, miercurea ramineam cu el acasa, era ziua noastra de plimbari, joaca si dragoste, joia si vinerea din nou la dadaca, iar simbata si duminica ne regaseam toti trei, in familie. Tabloul ar fi putut fi perfect, daca dualitatea mama vs. cariera nu m-ar fi macinat atit de tare: miercurea, de multe ori, in timp ce ma jucam cu Gabriel, culpabilizam ca nu pot sa merg in laborator si sa fac cercetare, iar in zilele cind eram la facultate, ma simteam cea mai josnica mama, pentru ca imi lasasem copilul cu o straina, intr-o casa straina, pentru ca eu sa ma amuz cu ideea ca fac stiinta sa avanseze. De o luna si jumatate, oscilez intre o vina si alta si sper sa-mi gasesc echilibrul intr-o zi...

Si daca adaptarea la dadaca s-a petrecut ca la carte, Gabriel si-a regasit destul de repede veselia si vioiciunea de dinainte de incercarea road-tripului. Somnul, in schimb, a ramas perturbat si deocamdata n-am regasit noptile dormite de la un capat la altul. Asta si pentru ca raceala luata de la Thibault l-a chinuit nopti bune impiedicindu-l sa respire normal.

In luna a zecea mi-am dat seama ca puterea mea de observatie s-a diminuat. Daca la inceput, cind puiul de om avea citeva saptamini, orice clipire sau miscare a degetelor fine ma minunau si mi se pareau o mica revolutie, acum, achizitiile noi mi se pareau mult mai firesti. Asa se face ca, daca la inceputul lunii, puiul de om mergea timid in patru labe si se ridica greu pe piciore, incasind lovituri dupa lovituri pina la o buza sparta care ne-a panicat destul de mult, la finalul lunii a zecea, puiul de om mergea foarte repede in patru labe, invatase sa faca genoflexiuni ba chiar sa se aseze din pozitia verticala. Rezistasem tentatiei tarcului si a premergatorului, aproape cedasem cind trebuia sa stau mereu linga el de teama sa nu-si sparga capul de parchet, dar cind l-am vazut prima data asezindu-se cu grija, sprijinindu-se de usa dulapului de care se ridicase citeva secunde mai devreme, stiam ca intelesese cum functioneaza gravitatia si ca momentul critic trecuse.

Interesul pentru jucarii, limitat in lunile trecute, n-a evoluat nici acum! In continuare l-au pasionat mai degraba obiectele vietii curente, de la carti, reviste, papuci si telecomenzi, pina la pahare de plastic, polonice si castroane de lemn, pe care eu le ascund in sertarele din bucatarie pe care le poate deschide. Vocabularul a evoluat insa sensibil, iar pe linga tinguitorul sau dragastosul "mamamamamamamamma", au aparut silabe noi "ta", "pa" si "da", repetate cu aplomb si voiosie!

Intr-o zi de simbata, iesind impreuna cu puiul de om la brocanta organizata pe strada noastra, mi-am dat seama ca implinise deja zece luni! Era o zi insorita de sfirsit de septembrie, iar Gabriel imi zimbea strengareste din carut molfaind un colt de bagheta proaspata. Ma simteam obosita, simteam ca nu sint o mama perfecta, dar eram fericita. Viata mea avea sens, era exact asa cum trebuia sa fie de zece luni incoace...