Unsprezece luni

Pietrisul drumului care serpuieste de-a lungul riului scirtie sub rotile caruciorului. Curentul apei e iute, iar cele trei rate zgribulite cu guler verde inoata impotriva lui. Puiul de om imi zimbeste si vorbeste pe limba lui frunzelor galbene si rosii care tremura pe crengile obosite. Din cind in cind, o raza de soare il deranjeaza, inchide ochii, stringe puternic din pleoape si isi pune palmele mici si late in dreptul fetei. Ne oprim pe o banca, ii infasor patura usoara in jurul picioarelor, imi leg esarfa mai bine la git. Nu mai incape nici o indoiala... a venit toamna ! Imi acopar inima cu umbra dulce a puiului de om, suier frunzele si le prefac intr-o dragoste mare...

E o dimineata de toamna, o dimineata de miercuri. Miercurea e ziua noastra, suspendata in afara rutinei saptaminale si a timpului. Miercurea ne trezim tirziu, iar eu nu il grabesc sa isi manince cerealele ca sa ajungem la timp la Coco, ci il las sa se alinte la sin pina cind se plictiseste. Apoi iesim la plimbare. Daca am curaj, luam trenul pina la Montsouris sau Luxembourg, daca nu, mergem pe malul riului, sa vedem ratele. Miercurea facem siesta impreuna si ne iubim pina la luna si inapoi. Si chiar daca pe seara ma apuca panica pentru ca am ratat o zi de munca, pentru ca joia am cursuri dimineata si nu am avut timp sa le pregatesc, pentru ca iar am aminat un proiect sau o sedinta, stiu ca ma incurc in detalii, ca peste treizeci de ani ii voi povesti lui Gabriel ca miercurea era cea mai frumoasa zi din saptamina !

In restul saptaminii, puiul de om merge la Coco. Simt ca il busculez dimineata, cind il imbrac repede si fug cu el in Manduca pina la dadaca. Mi-as dori sa stiu daca e impacat cu asta, daca ii place, daca a inteles de ce il las acolo. N-am cum sa stiu ! Stiu doar ca atunci cind ajungem, iar amicul Thibault, cu doar sase luni mai mare, il ia in brate si il pupa, Gabriel zimbeste. La fel cum zimbeste cind Coco il ia in brate si il alinta putin, sau cind vede cutiile mari de plastic pline cu jucarii. Zimbeste si uita de mine, pot sa plec linistita. Cel putin in teorie. Caci uneori ramin si ascult la usa, si nu stiu daca lipsa urletelor trebuie sa ma linisteasca sau sa-mi trezeasca o gelozie feroce. Pe seara, cind ma intorc sa il iau acasa, copiii sint afara, se joaca in iarba. Coco imi povesteste ca ziua a fost minunata, ca puiul de om a dormit in sfirsit in pat, iar asta dupa ce timp de o luna il culcase intr-un leagan pentru a-i evita plinsetele. Imi povesteste ca a mincat bine, ca au fost la « activitati » impreuna cu alti copii si alte dadace, dar ca Gabriel a stat lipit de ea tot timpul si nu a vrut sa se joace cu ceilalti sau ca au fost la baby-gym, unde s-au amuzat de minune, si imi arata pozele facute cu telefonul mobil. Puiul de om pare, intr-adevar, odihnit si bine dispus, n-are ochii umflati si nici rosii, asa ca n-am de ales si o cred pe Coco. Il urc in Manduca si ne intoarcem spre casa. Stiu ca i-am lipsit, asa ca evit orice detur la brutarie, aprozar sau farmacie, stiu ca vrea sa ajungem cit mai repede acasa si sa il pun la sin, sa ne regasim, iar daca nu ma conformez, protesteaza vehement ! Asta e, mincam fara piine si in seara asta...

Vine seara. Il imbaiem, isi maninca cina, apoi adoarme la sin, dupa un lung moment de joaca si tandrete. In ultima vreme, il amuza sa se trinteasca in patul nostru, printre perne, sa se rostogoleasca, sa se ascunda sub plapuma grea pina il gasesc si mai apoi sa se cuibareasca linga mine. In bratele mele, se joaca si imi baga degetele lui mici si pufoase in gura, eu i le musc, iar el ride in hohote. Eu sint obosita, ziua a fost lunga si grea, am avut cursuri, sedinte, seminarii. Mi-am jucat foarte bine rolul de adult responsabil. Seara insa ma scutur de farduri si de creta in caldura camerei puiului de om. 

Noptile sint scurte si agitate. In ultima luna, Gabriel a racit de trei ori. Convietuirea cu alti copii patru zile pe saptamina are si dezavantaje. Nasul infundat si tusea il chinuie de citeva saptamini deja, mai ales noaptea, iar o repriza lunga de somn n-am mai avut decit in visele scurte intrerupte fara drept de appel de tinguirile puiului de om « mamaa-maaa-mama ». Cu picioarele impleticite si cu ochii impaienjeniti, ne ridicam, fie A., fie eu, si alinam tristetea, desfundam nasul, leganam corpul mic si suferind. Pe 23 septembrie, cind puiul de om implinea zece luni, ne petreceam o buna parte din noapte la urgente, dupa ce febra foarte ridicata refuza sa cedeze in ciuda paracetamolului. Pe 24 octombrie, la unsprezece luni si o zi, mergeam de urgenta la pediatru pentru ca tusea devenise foarte urita. « Trebuie sa va obisnuiti, asta e consecinta venirii toamnei si a vietii in colectivitate. Pina in luna martie tot cam asa o sa fie » ne-a zis pediatrul simpatic si relaxat, care stie sa-l osculte in doar citeva minute fara sa-l faca sa plinga, nici macar cind controleaza urechile sau gitul. Ne-a dat un tratament lejer bazat pe phytoterapie si ne-a zis sa fim multumiti ca face doar rinite si traheite usoare si nu otite sau mai stiu eu ce. Pentru noptile noastre albe nu ne-a dat nici un tratament, ne-a batut pe umar zimbind « asta e meseria de parinte! ».

Intre zilele la Coco si zilele acasa, intre serile pline de tandrete si noptile scurte, puiul de om continua sa creasca ametitor de repede, gesturile precise, de copil, se inmultesc, iar personalitatea lui incepe sa prinda contur. E vioi si foarte agil, iar Coco l-a poreclit destul de repede « la flèche ». Desi mersul nu-l intereseaza inca, se deplaseaza foarte rapid in patru labe, se ridica in picioare sau escaladeaza obstacolele pina isi atinge scopul. Cartile sint scoase una cite una de pe rafturile bibliotecii, hainele din dulapuri presarate pe holuri, iar butoanele masinii de spalat il intereseaza mult mai mult decit tamburul in miscare, plin de rufe. E curios si vesel. Isi baga nasul peste tot si ride in hohote cind ne jucam sau ne alintam. In acelasi timp, e capricios si nerabdator, gesturile simple de altadata ale schimbului sau imbracatului au devenit momente de lupta corp la corp in care eu nu stiu ce obiecte inedite sa-i gasesc sau ce jocuri noi sa mai inventez, doar doar m-o lasa sa il incalt si sa plecam afara. A invatat sa-si fluture degetele de « la revedere », tamburineaza pe ligheanul de plastic in care scot rufele din masina de spalat si se apleaca pe miini, asemenea unui catel in pe labele din fata, pentru a se uita sub mobile dupa jucariile pierdute.

Puiul de om a devenit acum un copil comunicativ, care turuie toata ziua ca o moara stricata. Cu degetul aratator al miinii drepte indreptat amenintator spre o directie necunoscuta, Gabriel povesteste in interminabile insiruiri de « da », «va », «ba », « be » sau « ta ». Din cind in cind il intrerup si ii pun o intrebare, iar el continua cu si mai mult aplomb. Rid cu lacrimi in ochi de drag ce-mi e, asa om mic si vorbaret, iar el se opreste citeva clipe si-mi zimbeste fericit cu cei sase dinti mici si albi. Pentru ca debitul e prea rapid si turuit, nu-mi dau seama daca rosteste cuvinte. Deocamdata doar pe mine ma striga raspicat, iar eu ma execut, incintata sa ma stiu chemata si necesara. De cele mai multe ori, puiul de om vrea la sin, dar nu mai vrea oricum. Pozitia « Madonei » a fost abandonata fiind considerata poate o pozitie pentru bebelusi. Acum, asezat in poalele mele, ma incercuieste cu picioarele, ca si cum ar sta in Manduca, imi ridica tricoul si se serveste singur, alternind sursele de parca, dupa zece secunde de supt, s-ar indoi ca laptele din stingul ar fi mai bun ca cel din dreptul. Eu ii sarut crestetul capului, acoperit cu par moale si parfumat, si mi se pare ca problemele cu alaptarea din primele luni n-au fost ale noastre.

Duminica dimineata e momentul nostru preferat din saptamina. Sintem lenesi toti trei si ne trezim tirziu, cu puiul de om intre noi. Luam micul dejun impreuna, iar Gabriel refuza cerealele pentru bebelusi. Duminica dimineata, asezat la masa intre noi, ciuguleste singur din farfuriile noastre : o rosie cherry, o felie de brinza puturoasa, citeva linguri de iaurt, o bucata de banana, un colt de bagheta si doi biscuiti. Un zimbet larg ii lumineaza fata. E fericit sa manince singur si sa manince ca noi, e fericit ca sintem o familie toti trei, uniti in fata unui banal mic dejun. Noi ne privim pe deasupra capsorului care se lupta cu un sfert de para si ne zimbim. E greu, dar merita toti banii!