A douasprezecea luna

 O seara friguroasa de joi, am iesit din curs si alerg pina la Berko, in spatele centrului Pompidou. Imi astept cuminte rindul, in timp ce simt cum gura mi se umple cu saliva, asa de apetisante sint cupcakes-urile si cheesecakes-urile din vitrina. Responsabilul e prietenos (prea prietenos, dupa gustul meu) si discutam o jumatate de ora despre arome, culori, martipan, ciocolata si ursuleti pufosi. El se amuza de importanta pe care o dau detaliilor, dar pentru mine e vorba de un lucru capital: peste doua saptamini, puiul de om implineste un an, iar petrecerea trebuie sa fie pe cinste.

Ultima luna a primului an a trecut repede (prea repede). Reintoarcerea la munca m-a obligat la absente din ce in ce mai lungi, asociate cu mult stres si nopti albe, iar puiul de om nu m-a asteptat, ci si-a vazut de zborul lui linistit si plin de descoperiri. Ne-a invadat cu momente tot mai bine conturate ale viitoarei sale personalitati. Cu fiecare zi, Gabriel intruchipa tot mai mult un copil activ, glumet, tenace, lipicios si cu ureche muzicala! Dupa ce toate obiectele din casa deveau, invariabil, instrumente de percutie si dupa ce, de fiecare data cind vreun CD incepea sa se invirta in player, copilul nostru vesel se batosea in doua picioare, cu miinile sprijinite de mobila si isi misca ritmic posteriorul de ratoi, am luat o decizie de zile mari. Mergem la conservator! L-am inscris la "Eveil musical", o sectie dedicata copiilor intre sase luni si trei ani, impartita pe trei grupe de virsta. De atunci, diminetile de simbata au incetat sa mai fie lenese pentru ca ne grabim sa ajungem la "ora de muzica"! Ne debarasam de hainele groase si de pantofi, si in harababura vesela generata de trei sau patru copii, plus parintii, plus Estelle, dansam, ascultam vioara sau pian, cintam si zburdam. Eu si puiul de om preferam momentul in care copiii descopera cu propriile miini diverse instrumente muzicale, de la djembés pina la tamburine. Gabriel a fost cucerit de o pereche de maracas pe care le-a minuit cu o dexteritate si o placere remarcabile, iar eu i-am povestit lui Mos Craciun despre aceasta noua pasiune. Pina miine dimineata, ssshhht!

Muzica nu a fost singura descoperire a lunii! Sunetul brut, soptit sau tipat, limbajul din care nu ajungem sa distingem deocamdata decit "mama" sau "tata" sau "papa" (care poate sa insemne dorul de duca, sau foamea, sau nevoia de a-l avea pe tata sub papuc) a devenit tot mai prezent. Al treilea membru al familiei a devenit si cel mai vorbaret. Tonul devine insistent, rugator si plingacios cind vrea sa fie luat in brate si se transforma in adevarata besteleala cind ne cearta pentru ca nu-i indeplinim dorintele. Pentru ca virsta micilor capricii, a supararilor pe noi si pe lume, dualitatea sentimentelor ("sint independent, incerc sa merg si sa ma descurc singur" vs. "sint inca un bebelus si vreau in brate") ne-au luat pe sus ca o tornada.

Cind e obosit sau cind are doar chef sa se alinte, se cuibareste in bratele noastre sau in vreo perna aruncata pe parchet si nu mai misca minute bune. Face "calin", asa cum l-a invatat Coco. Cind are chef de joaca, se ascunde in spatele vreunei mobile sau usi si astepta sa il caut. Daca nu ma execut suficient de repede, ma striga autoritar! Uneori, imi arata cu degetul o carte in biblioteca sau un fruct de pe masa la care nu poate ajunge. Daca ii cer un obiect pe care il are in mina, mi-l intinde cu gura pina la urechi, iar eu il felicit si il string in brate. E fericit, iar eu sint fericita sa il vad asa, comunicam tot mai mult, ne intelegem unul pe altul tot mai bine, iar dragostea e in fiecare zi mai mare.

Insa, spre un an, fiecare copil ascunde un Dr Jekyll si un Mr Hyde. Puiul de om, macinat intre nevoia de a deveni el insusi si nevoia de a fi inca protejat de mama, doarme prost. Poate pentru ca nu l-am lasat niciodata sa plinga si am preferat sa il adorm in brate, poate pentru ca are nevoie de mine pur si simplu, poate pentru ca e incapabil sa adoarma cita vreme e chinuit de nevoia de a invata sa mearga. Nu stiu care e cauza, dar stiu ca a inceput sa imi fie greu sa il adorm la sin, iar pentru el pozitia a devenit inconfortabila. In fiecare seara ne luptam mai bine de o ora, pentru ca in timpul noptii sa o luam de la capat de doua sau trei ori. Nu stie sa adoarma singur, desi la Coco face asta foarte bine, ceea ce ma face sa cred ca ma invirte pe degete, iar eu il las sa faca asta pentru ca mi-e prea drag. Cind, in sfirsit, adoarme, iar eu il depun usor in pat, se rasuceste pe burta si se ghemuieste cu genunchii sub el. Eu ma topesc si uit ca e mare, ca are aproape un an.

Gabriel s-a obisnuit foarte bine si cu Coco, doar eu mai sint geloasa cind il alinta si se joaca impreuna. La dadaca, a invatat sa isi scoata singur sosetele, iar daca nu vreau sa-l gasesc descult pe gresia din bucatarie, ma grabesc de fiecare data sa il incalt si cu ciupicii din piele moale. Coco l-a invatat sa mearga cu ajutorul unui catel pe rotile pe care il impinge prin toata casa. Nu merge inca singur, fara sprijin, dar nici noi nu ii punem presiune. Deocamdata, ne place sa il vedem cum alearga in patru labe de-a lungul si de-a latul casei, leganindu-si fundul asemeni unei feline. Tot la Coco, de puiul de om se mai agata diversi virusi... In luna a douasprezecea, Gabriel a facut primul rosu in git si prima bronseolita. Am alergat pe la urgente dupa ce febra puternica nu-i scazuse nici dupa trei zile de paracetamol, am sunat in toiul noptii la SOS Medecin, am dormit cu el in brate cind se trezea la fiecare jumatate de ora, am spalat si respalat covoare, asternuturi si haine, dupa ce tusea puternica ii provoca vomitaturi in jet impresionante. Dar toate astea au trecut!

Intr-o dupa-amiaza de simbata, inconjurati de oamenii dragi sufletului nostru, Gabriel a suflat in prima luminare! Cu sufletul zimbind la zimbetul ce dezvelea opt dinti mici si albi, am uitat de oboseala si de clipele grele. Ultimul an fusese mai plin decit tot restul de dinaintea puiului de om, iar noi nu ne doream decit alti ani multi si frumosi si alti copii cel putin la fel de veseli si sanatosi!