Romanian hobo

A treisprezecea luna

2012-01-15T09:19:00.000-08:00

"Hai, mami, mai vrei sa maninci putin?" imi aud vocea mieroasa incercind sa-l tenteze cu compotul de fructe. Puiul de om ma priveste poznas pe sub genele lungi, cu ochii mari si negri. Ia o bucata de bagheta pufoasa si si-o indeasa in gura cu palma mica. Nu incape toata, un colt ramine atirnat in coltul gurii. Apoi apuca betisoarele xilofonului si le loveste de instrument de citeva ori. Ma pregatesc sa il dojenesc ca nu ma asculta, unde mai pui ca mi-am incalcat toate principiile si l-am lasat sa se joace la masa. Apoi imi indrept spatele si il privesc amuzata, incrincenat sa produca galagie, molfaind piinea proaspata. El a inteles schimbarea mea de atitudine si incepe sa rida, din gura ii curg bucatele de piine, rid si eu, iar el ride si mai tare. Dincolo de rutina obositoare a zilelor, dincolo de schimbatul scutecelor, diversificare si dadaceala, inteleg ca ne iubim intr-o complicitate tot mai mare.

Da, ne iubim profund si fuzional! Zi si noapte! Mai ales noapte, pentru ca ziua sint la munca. In ultima luna, puiul de om se incapatineaza sa-mi demonstreze cit de mult ii place suptul. Cu un an in urma ma initiam cu greu in ale alaptatului si pompatului, masuram mililitri si ma ingrijoram cind cintarul nu voia sa arate nici o crestere in greutate. Iar acum, un an mai tirziu, totul a devenit atit de simplu. Gabriel s-a indragostit de sin treptat, dar iremediabil. Imi imaginez cu greu momentul cind il va abandona, mai ales ca nu am intentia sa-l fortez sa o faca. Dupa bronseolita cu care am incheiat primul an, puiul de om a inceput sa suga foarte des, cautind probabil sa se aline (si alinte) prin asta. L-am lasat sa faca ce vrea, cind vrea si cit vrea, desi incepeam sa ma intreb serios daca il mai interesez si din alt punct de vedere...

Cu cit treceau zilele, am inceput sa observ schimbarile de atitudine si comportament. Un an e deja o virsta importanta, iar puiul de om tinea sa-mi demontreze ca nu mai e un bebelus. A devenit pe zi ce trece capabil sa se concentreze citeva minute si sa se joace... Asa se face ca lazile de jucarii nu mai erau doar niste mormane colorate din care extragea si apoi arunca un cub, o locomotiva sau un ursulet de plus. Acum putea sa ramina ceva timp cu o singura jucarie, sa incerce sa puna cuburile unul peste altul sau sa bage paharele de plastic unul intr-altul. Faza de "constructie" inlocuia incet, dar sigur, pe cea de "deconstructie". Cartile au inceput sa-l intereseze si altfel decit ca obiecte ocupind inutil rafturile bibliotecii si care trebuiau scoase si aruncate de-a valma. Acum imi aducea cite o carte ilustrata pe care o rasfoiam repede impreuna, apoi o luam de la capat, reveneam la paginile cu broaste testoase sau motociclete, si iar o rasfoiam repede pentru a o lua de la inceput. Acum ne jucam de-a v-ati ascunselea impreuna sau dansam salsa si chacha. Puiul de om era mereu mai expresiv si imi arata din ce in ce mai bine de ce avea nevoie. Cu degetul aratator in extensie, apasa pe toate butoanele si descoperea cu gura cascata a uimire si mai apoi intr-un zimbet larg, cum se porneste ceasul desteptator, hota sau masina de spalat, unde sint pituite sticlele de lapte, ceapa si cartofii. Gabriel ma obliga sa privesc lumea prin ochii lui, chiar daca asta insemna ca zece minute in sir sa programam si reprogramam masina de spalat vase, iar lumea se vedea fara griji si fara graba.

Intr-o dupa-amiaza de vineri, am mers sa-l iau de la Coco. Urmau doua saptamini de vacanta cu bunici, colinde de Craciun si mult alint. Puiul de om era vesel ca de obicei, dar Coco avea o urma de tristete in glas. De ceva timp, Gabriel dadea semne discrete cum ca ar vrea s-o porneasca in doua picioare. Statea batos in picioare, fara sprijin, citeva secunde, ba facea chiar unul sau doi pasi pentru a se arunca mai apoi in bratele ei. Dadaca noastra intuia ca in cele doua saptamini puiul de om urma sa inceapa sa mearga si era trista ca n-o sa fie linga el. Vazind-o emotionata, m-am emotionat si eu. Ne uitam amindoua la el cu ochii umezi, iar el ne zimbea chicotind. Niciodata n-am fost mai sigura de alegerea facuta ca in acea dupa-amiaza de vineri. Stiam mai bine ca oricind ca puteam sa am incredere in Coco, ca e dadaca ideala, chiar daca o urma de gelozie ma mai incerca din cind in cind!

Gelozia nu m-a incercat doar pe mine in ultimele saptamini... Caracterul puiului de om s-a dovedit posesiv si gelos. Desi parea sa se amuze cind isi vedea parintii intr-un moment de tandrete si ne zimbea strengareste din mijlocul jucariilor, dupa o clipa in care il simteam ezitind, venea repede in patru labe sa se cuibareasca linga noi, sa ne iubim si sa ne alintam toti trei. Ne ciripea pe limba lui citeva cuvinte de neinteles, apoi isi lasa capul moale pe umarul meu sau al consortului. Noi ne priveam complice si uitam ca nu e usor tot timpul, ca de la bronseolita incoace noptile sint lungi si albe, cu treziri foarte dese, cu plinsete si cu supt mult. Uitam ca nu mai dormisem o noapte intreaga de mai bine de un an. Uitam si de alergatura de la birou spre casa si invers, si de intrebarile devenite rutina "Miine il duci tu si il iau eu?". Cu bratele si spatele dureroase de la purtat un pui de om, ne prabuseam toti trei pe canapeaua din salon si uitam de toate, mai putin de noi, de familia noastra care implinise primul an si abia ii astepta pe ceilalti...

Cu citeva zile inainte de Craciun, cind ne pregateam de sarbatoare si incheiam o luna fara traheita/bronseolita/laringita, Gabriel a devenit morocanos si a reinceput sa refuze sa manince. Timp de doua zile, febra a urcat spre limitele maxime ale termometrului, dar fara nici un alt simptom major. Bunicii, sositi deja din Romania, adaugau si ei un strat suplimentar de griji... Pentru ca nu voiam sa mergem degeaba la urgente, am preferat sa asteptam doua zile in plus. In timpul asta, puiul de om n-a mincat mai nimic, din cind in cind incerca sa suga, dar ceva in gura sau in git il deranja atit de tare incit orice incercare se lasa cu urlete din gura de sarpe. Cind, in a treia zi, niste bube mici si roz i-au aparut pe coapse si pe spate, am mers cu el la pediatru. Medicul nostru, la fel de relaxat ca intotdeauna, ne-a declarat zimbind ca spera sa nu ne mai vada pina in 2012... L-a examinat cu atentie pina cind Gabriel a deschis gura sa urle, iar pe cerul gurii am descoperit o constelatie de pustule! In momentul ala m-am simtit o mama ingrata, cum de nu m-o fi dus capul sa ma uit in gura copilului, mai ales ca incercind cu disperare sa-i dau sa manince ceva, insistasem cu felii de mandarina, care de obicei ii placeau! Acum, aciditatea lor si imaginea bubelor coapte ma infrigura, cit trebuie sa-l fi usturat! In afara de a ne spune ce se ascundea in gura fiului nostru, pediatrul ne-a urat totusi vacanta placuta! N-a pus un diagnostic precis, cu siguranta un virus care va trece in doua trei zile, si nu ne-a dat nici un tratament. Am plecat cu coada intre picioare si cu culpabilitatea biciuindu-ma, dar, deja in seara respectiva Gabriel a reinceput sa manince putin, iar trei zile mai tirziu totul revenise la normal, puiul de om plescaia din nou invirtindu-se in jurul mesei la orele obisnuite cu privirea acuzatoare "mama, mi-e foame!". Inca o incercare din care iesisem cu bine, ceva mai caliti pentru urmatoarele probe...

Luna a treisprezecea trecuse ca si celelalte, prea repede! Puiul de om mai crescuse putin, noi mai invatasem citeva lectii intr-ale meseriei de parinte, oameni foarte dragi ne fusesera aproape. Contururile vietii in trei erau acum trasate in linii clare si precise, iar culorile erau vii si pline de veselie...

Craciun fericit!

2011-12-26T09:25:00.000-08:00

A douasprezecea luna

2011-12-24T07:52:00.000-08:00

O seara friguroasa de joi, am iesit din curs si alerg pina la Berko, in spatele centrului Pompidou. Imi astept cuminte rindul, in timp ce simt cum gura mi se umple cu saliva, asa de apetisante sint cupcakes-urile si cheesecakes-urile din vitrina. Responsabilul e prietenos (prea prietenos, dupa gustul meu) si discutam o jumatate de ora despre arome, culori, martipan, ciocolata si ursuleti pufosi. El se amuza de importanta pe care o dau detaliilor, dar pentru mine e vorba de un lucru capital: peste doua saptamini, puiul de om implineste un an, iar petrecerea trebuie sa fie pe cinste.

Ultima luna a primului an a trecut repede (prea repede). Reintoarcerea la munca m-a obligat la absente din ce in ce mai lungi, asociate cu mult stres si nopti albe, iar puiul de om nu m-a asteptat, ci si-a vazut de zborul lui linistit si plin de descoperiri. Ne-a invadat cu momente tot mai bine conturate ale viitoarei sale personalitati. Cu fiecare zi, Gabriel intruchipa tot mai mult un copil activ, glumet, tenace, lipicios si cu ureche muzicala! Dupa ce toate obiectele din casa deveau, invariabil, instrumente de percutie si dupa ce, de fiecare data cind vreun CD incepea sa se invirta in player, copilul nostru vesel se batosea in doua picioare, cu miinile sprijinite de mobila si isi misca ritmic posteriorul de ratoi, am luat o decizie de zile mari. Mergem la conservator! L-am inscris la "Eveil musical", o sectie dedicata copiilor intre sase luni si trei ani, impartita pe trei grupe de virsta. De atunci, diminetile de simbata au incetat sa mai fie lenese pentru ca ne grabim sa ajungem la "ora de muzica"! Ne debarasam de hainele groase si de pantofi, si in harababura vesela generata de trei sau patru copii, plus parintii, plus Estelle, dansam, ascultam vioara sau pian, cintam si zburdam. Eu si puiul de om preferam momentul in care copiii descopera cu propriile miini diverse instrumente muzicale, de la djembés pina la tamburine. Gabriel a fost cucerit de o pereche de maracas pe care le-a minuit cu o dexteritate si o placere remarcabile, iar eu i-am povestit lui Mos Craciun despre aceasta noua pasiune. Pina miine dimineata, ssshhht!

Muzica nu a fost singura descoperire a lunii! Sunetul brut, soptit sau tipat, limbajul din care nu ajungem sa distingem deocamdata decit "mama" sau "tata" sau "papa" (care poate sa insemne dorul de duca, sau foamea, sau nevoia de a-l avea pe tata sub papuc) a devenit tot mai prezent. Al treilea membru al familiei a devenit si cel mai vorbaret. Tonul devine insistent, rugator si plingacios cind vrea sa fie luat in brate si se transforma in adevarata besteleala cind ne cearta pentru ca nu-i indeplinim dorintele. Pentru ca virsta micilor capricii, a supararilor pe noi si pe lume, dualitatea sentimentelor ("sint independent, incerc sa merg si sa ma descurc singur" vs. "sint inca un bebelus si vreau in brate") ne-au luat pe sus ca o tornada.

Cind e obosit sau cind are doar chef sa se alinte, se cuibareste in bratele noastre sau in vreo perna aruncata pe parchet si nu mai misca minute bune. Face "calin", asa cum l-a invatat Coco. Cind are chef de joaca, se ascunde in spatele vreunei mobile sau usi si astepta sa il caut. Daca nu ma execut suficient de repede, ma striga autoritar! Uneori, imi arata cu degetul o carte in biblioteca sau un fruct de pe masa la care nu poate ajunge. Daca ii cer un obiect pe care il are in mina, mi-l intinde cu gura pina la urechi, iar eu il felicit si il string in brate. E fericit, iar eu sint fericita sa il vad asa, comunicam tot mai mult, ne intelegem unul pe altul tot mai bine, iar dragostea e in fiecare zi mai mare.

Insa, spre un an, fiecare copil ascunde un Dr Jekyll si un Mr Hyde. Puiul de om, macinat intre nevoia de a deveni el insusi si nevoia de a fi inca protejat de mama, doarme prost. Poate pentru ca nu l-am lasat niciodata sa plinga si am preferat sa il adorm in brate, poate pentru ca are nevoie de mine pur si simplu, poate pentru ca e incapabil sa adoarma cita vreme e chinuit de nevoia de a invata sa mearga. Nu stiu care e cauza, dar stiu ca a inceput sa imi fie greu sa il adorm la sin, iar pentru el pozitia a devenit inconfortabila. In fiecare seara ne luptam mai bine de o ora, pentru ca in timpul noptii sa o luam de la capat de doua sau trei ori. Nu stie sa adoarma singur, desi la Coco face asta foarte bine, ceea ce ma face sa cred ca ma invirte pe degete, iar eu il las sa faca asta pentru ca mi-e prea drag. Cind, in sfirsit, adoarme, iar eu il depun usor in pat, se rasuceste pe burta si se ghemuieste cu genunchii sub el. Eu ma topesc si uit ca e mare, ca are aproape un an.

Gabriel s-a obisnuit foarte bine si cu Coco, doar eu mai sint geloasa cind il alinta si se joaca impreuna. La dadaca, a invatat sa isi scoata singur sosetele, iar daca nu vreau sa-l gasesc descult pe gresia din bucatarie, ma grabesc de fiecare data sa il incalt si cu ciupicii din piele moale. Coco l-a invatat sa mearga cu ajutorul unui catel pe rotile pe care il impinge prin toata casa. Nu merge inca singur, fara sprijin, dar nici noi nu ii punem presiune. Deocamdata, ne place sa il vedem cum alearga in patru labe de-a lungul si de-a latul casei, leganindu-si fundul asemeni unei feline. Tot la Coco, de puiul de om se mai agata diversi virusi... In luna a douasprezecea, Gabriel a facut primul rosu in git si prima bronseolita. Am alergat pe la urgente dupa ce febra puternica nu-i scazuse nici dupa trei zile de paracetamol, am sunat in toiul noptii la SOS Medecin, am dormit cu el in brate cind se trezea la fiecare jumatate de ora, am spalat si respalat covoare, asternuturi si haine, dupa ce tusea puternica ii provoca vomitaturi in jet impresionante. Dar toate astea au trecut!

Intr-o dupa-amiaza de simbata, inconjurati de oamenii dragi sufletului nostru, Gabriel a suflat in prima luminare! Cu sufletul zimbind la zimbetul ce dezvelea opt dinti mici si albi, am uitat de oboseala si de clipele grele. Ultimul an fusese mai plin decit tot restul de dinaintea puiului de om, iar noi nu ne doream decit alti ani multi si frumosi si alti copii cel putin la fel de veseli si sanatosi!

Adieu, Madame...

2011-12-17T13:46:00.000-08:00

De ieri sint in vacanta si ma pregateam, in sfirsit, sa scriu mult, sa reiau firul povestilor puiului de om...

Doar ca mai inainte de a deschide blogul, am deschis pagina "Le monde" si am aflat vestea unei morti anuntate de ceva vreme...

Asa ca, deocamdata, povestile vor mai astepta putin... azi se vor auzi doar valurile Atlanticului, dorul unei insule pierdute, nostalgia unei voci care acum cincisprezece ani mi-a ravasit sufletul sedentar transformindu-l, iremediabil, in vesnic nomad...

Desolidarizare

2011-11-03T07:29:00.000-07:00

Simbata trecuta, citiva romani care aveau prea mult timp liber s-au strins la Trocadero pentru a "fi solidari" si "a denunta modul in care romanii sint tratati in media franceza". Adunatura asta absurda a unor oameni a priori inteligenti care isi atirna de bunavoie cartoane de git si scandeaza lozinci rasiste si la limita fascismului ma socheaza profund. Nu inteleg scopul unei asemenea actiuni si nu inteleg unde e solidaritatea.

Adica, ce vrem sa demonstram? Ca nu toti romanii sint tigani sau infractori? Ok, sint de acord cu aceasta implicatie logica. Ce ne facem insa cu cealalta implicatie? Aia in care toti tiganii despre care se vorbeste in presa sint romani? Ne desolidarizam, care va sa zica. Noi nu sintem ca ei! Noi sintem romani falnici ca brazii si frati cu riul si ramul, noi ne tragem din Degebal, iar prin venele noastre curg Oltul si Muresul! Noi sintem intelectuali si nu ne solidarizam cu murdaria, cu problemele, cu cei nedoriti, cu cei pe care am vrea sa-i facem sa dispara sub presul nationalismului ieftin si de parada! Soyons sérieux! Atita ipocrizie n-am mai vazut demult!

Deja, ma intreb cui ii era adresata aceasta manifestatie. Media franceza n-a soptit nici o vorba, asa ca scopul afisat, acela de a o sensibiliza, n-a fost atins. S-a vorbit in schimb la telejurnal in Romania. M-a sunat tata special sa ma intrebe de ce nu m-am dus. De ce nu mi-am aparat tara! De ce n-am fost patrioata, Zoe nerecunoscatoare ce sint! Care a fost efectul in Romania? Nea' Ionescu, in fata televizorului, cu o sticla de bere si o punga de seminte, a scuipat cu scirba "sa-i ia dracu' de tigani, ia uite in ce hal i-au adus pe copiii astia studenti la Paris!". Iar problema neintegrarii romilor, problema discriminarii, lipsa de implicare a statului sau a societatii civile ramin neschimbate. Am facut o mica furtuna intr-un pahar cu apa, agitind putin paturile de extrema dreapta! Foarte bine, copii, a fost foarte bine, numai ca sinteti prea naivi!

Mi-as dori ca diaspora romana sa se vindece de complexe si sa-si accepte istoria si originile, cu toate petele de umbra si murdarie. Mi-as dori ca falsul patriotism sa dispara. Nu ne ajutam tara emigrind! O facem pentru ca ne place sa traim bine si pentru ca, la un moment dat in viata, am avut sansa sa facem o alegere. Restul e apa de ploaie si hrana ieftina pentru un dor pe care inca nu l-am pus in cuvinte...

Unsprezece luni

2011-11-01T16:06:00.000-07:00

Pietrisul drumului care serpuieste de-a lungul riului scirtie sub rotile caruciorului. Curentul apei e iute, iar cele trei rate zgribulite cu guler verde inoata impotriva lui. Puiul de om imi zimbeste si vorbeste pe limba lui frunzelor galbene si rosii care tremura pe crengile obosite. Din cind in cind, o raza de soare il deranjeaza, inchide ochii, stringe puternic din pleoape si isi pune palmele mici si late in dreptul fetei. Ne oprim pe o banca, ii infasor patura usoara in jurul picioarelor, imi leg esarfa mai bine la git. Nu mai incape nici o indoiala... a venit toamna ! Imi acopar inima cu umbra dulce a puiului de om, suier frunzele si le prefac intr-o dragoste mare...

E o dimineata de toamna, o dimineata de miercuri. Miercurea e ziua noastra, suspendata in afara rutinei saptaminale si a timpului. Miercurea ne trezim tirziu, iar eu nu il grabesc sa isi manince cerealele ca sa ajungem la timp la Coco, ci il las sa se alinte la sin pina cind se plictiseste. Apoi iesim la plimbare. Daca am curaj, luam trenul pina la Montsouris sau Luxembourg, daca nu, mergem pe malul riului, sa vedem ratele. Miercurea facem siesta impreuna si ne iubim pina la luna si inapoi. Si chiar daca pe seara ma apuca panica pentru ca am ratat o zi de munca, pentru ca joia am cursuri dimineata si nu am avut timp sa le pregatesc, pentru ca iar am aminat un proiect sau o sedinta, stiu ca ma incurc in detalii, ca peste treizeci de ani ii voi povesti lui Gabriel ca miercurea era cea mai frumoasa zi din saptamina !

In restul saptaminii, puiul de om merge la Coco. Simt ca il busculez dimineata, cind il imbrac repede si fug cu el in Manduca pina la dadaca. Mi-as dori sa stiu daca e impacat cu asta, daca ii place, daca a inteles de ce il las acolo. N-am cum sa stiu ! Stiu doar ca atunci cind ajungem, iar amicul Thibault, cu doar sase luni mai mare, il ia in brate si il pupa, Gabriel zimbeste. La fel cum zimbeste cind Coco il ia in brate si il alinta putin, sau cind vede cutiile mari de plastic pline cu jucarii. Zimbeste si uita de mine, pot sa plec linistita. Cel putin in teorie. Caci uneori ramin si ascult la usa, si nu stiu daca lipsa urletelor trebuie sa ma linisteasca sau sa-mi trezeasca o gelozie feroce. Pe seara, cind ma intorc sa il iau acasa, copiii sint afara, se joaca in iarba. Coco imi povesteste ca ziua a fost minunata, ca puiul de om a dormit in sfirsit in pat, iar asta dupa ce timp de o luna il culcase intr-un leagan pentru a-i evita plinsetele. Imi povesteste ca a mincat bine, ca au fost la « activitati » impreuna cu alti copii si alte dadace, dar ca Gabriel a stat lipit de ea tot timpul si nu a vrut sa se joace cu ceilalti sau ca au fost la baby-gym, unde s-au amuzat de minune, si imi arata pozele facute cu telefonul mobil. Puiul de om pare, intr-adevar, odihnit si bine dispus, n-are ochii umflati si nici rosii, asa ca n-am de ales si o cred pe Coco. Il urc in Manduca si ne intoarcem spre casa. Stiu ca i-am lipsit, asa ca evit orice detur la brutarie, aprozar sau farmacie, stiu ca vrea sa ajungem cit mai repede acasa si sa il pun la sin, sa ne regasim, iar daca nu ma conformez, protesteaza vehement ! Asta e, mincam fara piine si in seara asta...

Vine seara. Il imbaiem, isi maninca cina, apoi adoarme la sin, dupa un lung moment de joaca si tandrete. In ultima vreme, il amuza sa se trinteasca in patul nostru, printre perne, sa se rostogoleasca, sa se ascunda sub plapuma grea pina il gasesc si mai apoi sa se cuibareasca linga mine. In bratele mele, se joaca si imi baga degetele lui mici si pufoase in gura, eu i le musc, iar el ride in hohote. Eu sint obosita, ziua a fost lunga si grea, am avut cursuri, sedinte, seminarii. Mi-am jucat foarte bine rolul de adult responsabil. Seara insa ma scutur de farduri si de creta in caldura camerei puiului de om.

Noptile sint scurte si agitate. In ultima luna, Gabriel a racit de trei ori. Convietuirea cu alti copii patru zile pe saptamina are si dezavantaje. Nasul infundat si tusea il chinuie de citeva saptamini deja, mai ales noaptea, iar o repriza lunga de somn n-am mai avut decit in visele scurte intrerupte fara drept de appel de tinguirile puiului de om « mamaa-maaa-mama ». Cu picioarele impleticite si cu ochii impaienjeniti, ne ridicam, fie A., fie eu, si alinam tristetea, desfundam nasul, leganam corpul mic si suferind. Pe 23 septembrie, cind puiul de om implinea zece luni, ne petreceam o buna parte din noapte la urgente, dupa ce febra foarte ridicata refuza sa cedeze in ciuda paracetamolului. Pe 24 octombrie, la unsprezece luni si o zi, mergeam de urgenta la pediatru pentru ca tusea devenise foarte urita. « Trebuie sa va obisnuiti, asta e consecinta venirii toamnei si a vietii in colectivitate. Pina in luna martie tot cam asa o sa fie » ne-a zis pediatrul simpatic si relaxat, care stie sa-l osculte in doar citeva minute fara sa-l faca sa plinga, nici macar cind controleaza urechile sau gitul. Ne-a dat un tratament lejer bazat pe phytoterapie si ne-a zis sa fim multumiti ca face doar rinite si traheite usoare si nu otite sau mai stiu eu ce. Pentru noptile noastre albe nu ne-a dat nici un tratament, ne-a batut pe umar zimbind « asta e meseria de parinte! ».

Intre zilele la Coco si zilele acasa, intre serile pline de tandrete si noptile scurte, puiul de om continua sa creasca ametitor de repede, gesturile precise, de copil, se inmultesc, iar personalitatea lui incepe sa prinda contur. E vioi si foarte agil, iar Coco l-a poreclit destul de repede « la flèche ». Desi mersul nu-l intereseaza inca, se deplaseaza foarte rapid in patru labe, se ridica in picioare sau escaladeaza obstacolele pina isi atinge scopul. Cartile sint scoase una cite una de pe rafturile bibliotecii, hainele din dulapuri presarate pe holuri, iar butoanele masinii de spalat il intereseaza mult mai mult decit tamburul in miscare, plin de rufe. E curios si vesel. Isi baga nasul peste tot si ride in hohote cind ne jucam sau ne alintam. In acelasi timp, e capricios si nerabdator, gesturile simple de altadata ale schimbului sau imbracatului au devenit momente de lupta corp la corp in care eu nu stiu ce obiecte inedite sa-i gasesc sau ce jocuri noi sa mai inventez, doar doar m-o lasa sa il incalt si sa plecam afara. A invatat sa-si fluture degetele de « la revedere », tamburineaza pe ligheanul de plastic in care scot rufele din masina de spalat si se apleaca pe miini, asemenea unui catel in pe labele din fata, pentru a se uita sub mobile dupa jucariile pierdute.

Puiul de om a devenit acum un copil comunicativ, care turuie toata ziua ca o moara stricata. Cu degetul aratator al miinii drepte indreptat amenintator spre o directie necunoscuta, Gabriel povesteste in interminabile insiruiri de « da », «va », «ba », « be » sau « ta ». Din cind in cind il intrerup si ii pun o intrebare, iar el continua cu si mai mult aplomb. Rid cu lacrimi in ochi de drag ce-mi e, asa om mic si vorbaret, iar el se opreste citeva clipe si-mi zimbeste fericit cu cei sase dinti mici si albi. Pentru ca debitul e prea rapid si turuit, nu-mi dau seama daca rosteste cuvinte. Deocamdata doar pe mine ma striga raspicat, iar eu ma execut, incintata sa ma stiu chemata si necesara. De cele mai multe ori, puiul de om vrea la sin, dar nu mai vrea oricum. Pozitia « Madonei » a fost abandonata fiind considerata poate o pozitie pentru bebelusi. Acum, asezat in poalele mele, ma incercuieste cu picioarele, ca si cum ar sta in Manduca, imi ridica tricoul si se serveste singur, alternind sursele de parca, dupa zece secunde de supt, s-ar indoi ca laptele din stingul ar fi mai bun ca cel din dreptul. Eu ii sarut crestetul capului, acoperit cu par moale si parfumat, si mi se pare ca problemele cu alaptarea din primele luni n-au fost ale noastre.

Duminica dimineata e momentul nostru preferat din saptamina. Sintem lenesi toti trei si ne trezim tirziu, cu puiul de om intre noi. Luam micul dejun impreuna, iar Gabriel refuza cerealele pentru bebelusi. Duminica dimineata, asezat la masa intre noi, ciuguleste singur din farfuriile noastre : o rosie cherry, o felie de brinza puturoasa, citeva linguri de iaurt, o bucata de banana, un colt de bagheta si doi biscuiti. Un zimbet larg ii lumineaza fata. E fericit sa manince singur si sa manince ca noi, e fericit ca sintem o familie toti trei, uniti in fata unui banal mic dejun. Noi ne privim pe deasupra capsorului care se lupta cu un sfert de para si ne zimbim. E greu, dar merita toti banii!

Twinkle, twinkle, little star

2011-10-13T10:03:00.000-07:00

Acum doua luni, Maria mi-a dat o leapsa! N-am ignorat-o si nici n-am uitat de ea, dar cum viata-mi de working mam e zbuciumata, sper ca doua luni ramine un termen rezonabil pentru a-ti onora angajamentele blogosferice. Asa ca ma grabesc acum, dupa o zi incarcata de cursuri si sedinte si inainte de a merge la o cina "de serviciu" intr-un restaurant gastronomic, fara sa-l fi vazut pe puiul de om toata ziua (zic asta ca sa nu ma mai minunez ca ma va trezi de cel putin trei ori la noapte ca sa-l iau in brate si sa-l iubesc).

Maria a facut acum doua luni o lista "major five" si o lista "minor five". Eu voi face doar una, cu lucrurile importante, pentru ca pentru celelalte, pentru "fleacuri", stiu ca nu o sa am niciodata timp!

1. Vreau sa plecam din Paris! Pentru ca nu-mi plac orasele aglomerate, cu oameni grabiti si blazati. M-am saturat de vremea mohorita si de doamna de la meteo care ne anunta in fiecare seara ca o noua perturbatie vine peste noi dinspre Atlantic. M-am saturat de trenul murdar si aglomerat, de ambuteiajele de pe autostrazi si de preturile astronomice din imobiliar care te obliga sa parasesti Parisul pentru periferie. M-am saturat de betoane, avioane si statii de metrou mirosind a urina si sobolani. Iar sclipirile turnului Eiffel si posibilitatea expozitiilor/spectacolelor/restaurantelor ma entuziasmeaza mai putin de cind il avem pe puiul de om. Asa ca vreau sa plecam! Spre cer senin, mare albastra si mimoze galbene! Spre dupa-amieze tihnite mirosind a anason si levantica. Spre o casuta cu gradina, trambulina si piscina. Spre plimbari pe plaja si gratare facute pe inserat la umbra unui maslin. Si imi dau maxim zece ani pentru asta!

2. Mai vreau un copil, sau, si mai bine, doi! Si macar o fetita! Si, daca nu cer prea mult, as vrea o sarcina mai usoara data urmatoare, fara fibroame, contractii, dureri, diabet gestational, col deschis, risc de nastere prematura, spitalizare, perfuzii si imobilizare la pat!

3. Imi doresc ca puiul de om si viitorii lui frati si surori sa cunoasca lumea traind-o, si nu din carti. Asa ca vreau ca peste ceva vreme sa ne luam un an sabatic si sa plecam in lume. Sa batem planeta in lung si in lat, iar ei sa simta gustul ploii de la Ecuator si pe cel al zapezii din Laponia, sa alerge prin stepele mongole si sa inoate in Marea Caraibelor, sa invete de mici ca sintem diferiti unii de altii, si ca asta face tot farmecul lumii.

4. Desi m-am impacat demult (si cu greu) cu ideea ca nu voi revolutiona stiinta, vreau sa am timp pentru a-mi face ordine in idei si a umple gaurile din valizele cu matematica. Am lacune care ma impiedica sa lucrez asa cum as vrea si care ma impiedica sa avansez pe pistele de cercetare pe care mi le propun. Dar imi dau seama ca dorinta asta e irealista, e ca si cum as zice ca de miine ma apuc sa citesc toate cartile de pe Amazon!

5. Vreau sa invat sa cint la pian! Pianul e marea mea frustrare, vechea mea frustrare. Probabil indusa pe vremea cind eram la gradinita de catre educatoarea care le-a sugerat parintilor sa-mi cumpere un pian pentru ca aveam ureche muzicala si probabil ceva talent. Parintilor li s-a parut prea scumpa investitia, asa ca mi-au cumparat o chitara si multe Gazete matematice. Si, desi in locul corzilor am preferat problemele, undeva, intr-o camaruta a sufletului, a ramas intrebarea "cum ar fi fost daca acum treizeci de ani as fi avut un pian?". Intrebare care revine tot mai des, mai ales de cind ascult multa muzica clasica!

Nu dau leapsa mai departe, probabil e rasuflata prin lumea blogosferica. Dar daca va amintiti de alte dorinte pe care le-ati refulat in voi si aveti chef sa le scoateti la lumina, vous êtes les bienvenus!

Zece luni

2011-10-11T14:46:00.000-07:00

Aseara, in timp ce puiul de om se alinta la sin, iar mie mi se inchideau ochii dupa ziua lunga si grea de munca, profitam de momentele de luciditate de dinaintea somnului pentru a face planuri pentru Craciun. Si deodata m-a napadit nostalgia gindindu-ma ca iar vine Craciunul, ca a trecut aproape un an de cind sintem parinti, ca a fost lung si greu, dar a trecut repede ca un fluture batind din aripi.

Povestea noastra a ajuns, cu intirziere, deja la luna a zecea...

Inceputa sub poalele Alpilor, la Salzburg, luna a zecea promitea sa fie dificila. Bulversat de road-tripul europeean pe care i-l impusesem si de schimbarile zilnice de hotel, puiul de om devenise anxios si speriat. Sugea des, mai des ca niciodata, noaptea se trezea de multe ori plingind, iar singura modalitate de a-l calma era sa il iau in brate, in timp ce el murmura pierdut "ma-mama-mama-ma-ma-ma". In plus, mobilitatea nou descoperita si energia cu care strabatea in patru labe mochetele pufoase din camerele de hotel, catarindu-se pe trepte, bagindu-si nasul in cosurile de gunoi, lingind oglinzile lustruite, adaugau si ele un stres suplimentar si ii stricau somnul si mai mult. Situatia fiind fara iesire, ne-am grabit cit am putut spre casa si am scurtat calatoria cu doua zile.

Acasa, ne asteptau alte incercari pentru puiul de om. Eu urma sa ma intorc la munca, iar el urma sa mearga la dadaca. Septembrie rima anul asta nu doar cu inceputul scolii, ci si cu adaptarea la Coco. Mi-a fost teama de perioada de adaptare, atit pentru Gabriel, cit si pentru mine. Coco avea dreptate, perioada de adaptare e de cele mai multe ori mai importanta pentru mama, decit pentru puiul ei. De cum l-a cunoscut pe Thibault, noul lui tovaras de joaca, pe Balik, potaia alba si pufoasa a dadacei si de cum a dat cu ochii de imensele cutii cu jucarii, Gabriel s-a simtit in largul lui. Coco l-a lasat sa-si stabileasca singur reperele si sa dea singur ritmul relatiei cu ea. Nu i-a impus nimic, ci doar l-a alintat, s-a jucat cu el, au iesit afara, au alergat pe iarba in parc si asta pina cind puiul de om a inceput sa aiba incredere in ea. Si daca mesele n-au fost o problema, Gabriel fiind gurmand si avind pofta de mincare, siestele i-au dat ceva batai de cap. Puiul de om a refuzat de la bun inceput patul, se ridica imediat in picioare, frecindu-si nasul de pinza de plastic a patului pliant pina la singe. Pentru ca nu voia sa il lase sa plinga, Coco a gasit alta solutie: un leagan confortabil in care Gabriel se simtea la fel de protejat ca in brate. L-a adormit saptamini in sir in leagan, spunindu-mi ca atunci cind va fi pregatit pentru pat si cind nu va mai adormi in brate acasa, va reincerca si ea sa il puna.

Prin gesturi marunte, dar pline de atentie si delicatete (sosete indoite in jurul pantofiorilor, parul pieptanat cu grija, tricoul schimbat, un alt model de sticle de apa si din care reusea sa bea mai bine decit din cana cu cioc pe care i-o dusesem eu), Coco a reusit adaptarea si cu puiul de om, si cu mine. Gabriel parea fericit, iar mie nu-mi mai raminea decit sa incerc sa rezolv sfisietoarea ecuatie in care trebuia sa gasesc si timp pentru lucru, si timp pentru "maternage". Saptaminile trecind una dupa alta, am intrat intr-o rutina care parea sa ni se potriveasca: lunea si martea puiul de om mergea la dadaca, miercurea ramineam cu el acasa, era ziua noastra de plimbari, joaca si dragoste, joia si vinerea din nou la dadaca, iar simbata si duminica ne regaseam toti trei, in familie. Tabloul ar fi putut fi perfect, daca dualitatea mama vs. cariera nu m-ar fi macinat atit de tare: miercurea, de multe ori, in timp ce ma jucam cu Gabriel, culpabilizam ca nu pot sa merg in laborator si sa fac cercetare, iar in zilele cind eram la facultate, ma simteam cea mai josnica mama, pentru ca imi lasasem copilul cu o straina, intr-o casa straina, pentru ca eu sa ma amuz cu ideea ca fac stiinta sa avanseze. De o luna si jumatate, oscilez intre o vina si alta si sper sa-mi gasesc echilibrul intr-o zi...

Si daca adaptarea la dadaca s-a petrecut ca la carte, Gabriel si-a regasit destul de repede veselia si vioiciunea de dinainte de incercarea road-tripului. Somnul, in schimb, a ramas perturbat si deocamdata n-am regasit noptile dormite de la un capat la altul. Asta si pentru ca raceala luata de la Thibault l-a chinuit nopti bune impiedicindu-l sa respire normal.

In luna a zecea mi-am dat seama ca puterea mea de observatie s-a diminuat. Daca la inceput, cind puiul de om avea citeva saptamini, orice clipire sau miscare a degetelor fine ma minunau si mi se pareau o mica revolutie, acum, achizitiile noi mi se pareau mult mai firesti. Asa se face ca, daca la inceputul lunii, puiul de om mergea timid in patru labe si se ridica greu pe piciore, incasind lovituri dupa lovituri pina la o buza sparta care ne-a panicat destul de mult, la finalul lunii a zecea, puiul de om mergea foarte repede in patru labe, invatase sa faca genoflexiuni ba chiar sa se aseze din pozitia verticala. Rezistasem tentatiei tarcului si a premergatorului, aproape cedasem cind trebuia sa stau mereu linga el de teama sa nu-si sparga capul de parchet, dar cind l-am vazut prima data asezindu-se cu grija, sprijinindu-se de usa dulapului de care se ridicase citeva secunde mai devreme, stiam ca intelesese cum functioneaza gravitatia si ca momentul critic trecuse.

Interesul pentru jucarii, limitat in lunile trecute, n-a evoluat nici acum! In continuare l-au pasionat mai degraba obiectele vietii curente, de la carti, reviste, papuci si telecomenzi, pina la pahare de plastic, polonice si castroane de lemn, pe care eu le ascund in sertarele din bucatarie pe care le poate deschide. Vocabularul a evoluat insa sensibil, iar pe linga tinguitorul sau dragastosul "mamamamamamamamma", au aparut silabe noi "ta", "pa" si "da", repetate cu aplomb si voiosie!

Intr-o zi de simbata, iesind impreuna cu puiul de om la brocanta organizata pe strada noastra, mi-am dat seama ca implinise deja zece luni! Era o zi insorita de sfirsit de septembrie, iar Gabriel imi zimbea strengareste din carut molfaind un colt de bagheta proaspata. Ma simteam obosita, simteam ca nu sint o mama perfecta, dar eram fericita. Viata mea avea sens, era exact asa cum trebuia sa fie de zece luni incoace...

Cine mai pariaza pe Romania?

2011-10-04T02:06:00.000-07:00

Un librar din San Diego pariaza ca Nobelul 2011 va merge la Mircea Cartarescu.

Eu pariez, desi fara speranta, pe Philip Roth!

Voi pe cine pariati?

La brocanta

2011-09-27T14:46:00.000-07:00

Daca americanul sau romanul de rind se distreaza in week-end mergind in mall, francezul trebuie sa gaseasca o alternativa magazinelor in general inchise duminica. Daca nu bricoleaza sau nu se ocupa, dupa posibilitati, de gradina/terasa/balcon/ghiveci, merge la brocanta ! Tirgurile de vechituri sint la moda, reciclarea, refolosirea, reconditionarea provoaca imaginatia, sa fii mai « branché » si « écolo » de-atit nu se poate.

La Palaiseau, tirgul anual se tine in ultimul week-end din septembrie, chiar pe strada noastra ! Inca de vineri seara, strada a fost blocata, golita de masini si curatata. Simbata dimineata, cind soarele inca nu rasarise, zumzetul vinzatorilor improvizati care isi instalau tarabele l-a trezit pe puiul de om. Astfel incit, citeva ore mai tirziu, in timp ce ne beam cafeaua incercind sa raspundem intrebarilor lansate de un animator fara har, intre doua slagare din anii 90, din difuzoarele instalate si ele peste noapte, strada noastra linistita arata cam asa :

Cind vezi o asa adunatura pestrita si, mai ales, cind stii ca vei gasi atitea obiecte improbabile de vinzare, nu poti decit sa iti iei copilul in brate, citiva euro in portofel, si sa o zbughesti pe usa . Curiozitatea de a afla cum traiesc altii, ce obiecte ii inconjoara si cum sint legati de obiectele respective, ma chinuie din copilarie . Pe-atunci, adoram sa merg noaptea cu tramvaiul si sa trag cu ochiul prin ferestrele luminate. Azi, o brocanta mi se pare o experienta umana fabuloasa .

Ne-am strecurat printre gramezile de haine, pantofi uzati, geamantane vechi, farfurii de portelan, jucarii, discuri vinil, carti, benzi desenate, vaze, cesti de cafea, lampi, schiuri si anvelope. Ne-am intilnit si-am stat la taclale cu vecinii, fiecare vinzind sau cautind sa cumpere, un afis, o palarie cu voaleta, un steamer, un vas pentru paella sau un insectar. Ne-am intors acasa cu portofelul gol si cu zimbetul pe buze .

Pentru douazeci de euro, zestrea puiului de om s-a imbogatit cu un ren de lemn (de-acum poate sa vina Mos Craciun), un sac de dormit Jacadi, trei carti si un puzzle sonor cu animale.

Doi euro mai tirziu, aveam o rama intr-o stare deplorabila, dar care ma motiva sa chituiesc, smirgheluiesc si vopsesc pina cind pe peretele dormitorului va atirna o oglinda chic .

Ultimii bani i-am dat pe o lampa ! Asa e la brocanta ! Dibuiesti obiecte rare sau, dimpotriva, banale, te indragostesti de ele iremediabil, le negociezi, dar iti plac atit de mult, incit te lasi putin pacalit . De data asta, am avut un « coup de foudre » pentru un picior de lampadar, desi inca nu m-am lamurit din ce metal e facut . Abat-jour-ul batrinesc din tafta plisata e irecuperabil, ocazie perfecta pentru a cauta altul, de data asta nou si modern.

Si daca vremea continua sa fie la fel de frumoasa si in octombrie, dorinta-mi aproape de nemarturisit de a termina decorarea casei printre picaturi, intre jocurile cu puiul de om, cursuri si sedinte, va prinde poate contururi realiste, dupa alte trei, patru brocante...

Ca fait dix ans...

2011-09-26T14:29:00.000-07:00

Sunetul unei viori, noaptea, in plina toamna, sub arcadele din Cour Carrée la Louvre... 9/11 ... Rue Planchat, Père Lachaise, 20ème... Chevaleret, Tolbiac, cartierul chinezesc... Tudor, David, Olivier... preturi in franci, preturi in euro, croissants, baguette, pain au chocolat... Vincennes, Bois de Boulogne, les bateaux mouches, Versailles... dimineti intunecoase de iarna, cozi la prefectura, carte de séjour, umilinta, revolta... master, examene, stagiu... Rue du 4 septembre, Opéra, Madeleine... Michel, Véronique, Yvonne, Marie, Xavier... cinema, parc de la Villette, Amélie, canal Saint-Martin, Montmartre... Andreea, Bogdan, Ionut, Mona, Cristina, Ramona... Eurolines, Atlassib, drumuri lungi, mitocanie, nostalgice intilniri venetiene... Rue Marius Jacotot, Puteaux, La Défense, Bagatelle... doctorat, Sorbonne, Rue des Saints-Pères... dimineti insorite de iarna pe Pont du Carrousel, primele ore in Saint-Germain-des-Près, allocataire-moniteur... 13ème, Pont de Tolbiac, les Frigos, cursuri de teatru... Riadh, Corinne, Catherine... Tursac, Sarlat, la Madeleine, foie gras, Périgord... Renaud, Brel, Brassens, Suchon, Barbara... Hanoi, Halong Bay, Angkor... Scalp, Michel, Yamina... festival de cinema romanesc, Saint-Jean-de-Beauvais, Cité Universitaire, parcul Montsouris... Comédie Française, Opéra Garnier, la Ménagerie... politica, alegeri, greve, sindicate, manifestatii, Fête de l'Huma... Marais, Butte aux Cailles, Saint André des Arts, cafenele, bistrouri, bars à vins... Cannes, Nice, la côte Basque, Pau, Jurançon... Parc Floral, festival de jazz, vin rosé, Andrei... Havana, Maria la Gorda, Trinidad, Sira, Hector, Bouza, Vivian... alegeri, Ambasada, cozi, mici, sarmale, garden party, Laria... RER B, Bures sur Yvette, Michel si Geneviève, croquise de la Mme Pinaud, ferma Viltain, Simeon, Maurizio, Jesus, Juan... sustinere de teza, auditii, interviuri, Jouy-en-Josas, INRA, proiecte, idei, colaborari... Cécile, Joseph, Patrice, Patrick... flamenco, Planète Andalusia, Loreto, Ana, Fabiano, Mihai, Cristina... conferinte, workshops, Bruges, Helsinki, San Sébastian, Florida, Malaga, Alger... canard confit, macarons, pot-au-feu, fourme d'Ambert, grand cru classé... brocante, anticari, bouquinisti, vide-greniers... Giverny, Fontainbleau, Vaux de Cernay, Bréteuil... Miresici, Luiza, Rya, Miruna, Carmen... dupa-amieze insorite de iarna, cabane, vin fiert, schi, Chamonix, La Plagne, UCPA... California, zboruri transatlantice, dolce farniente pe malul Pacificului, shopping, guacamole, tequilla, bodyboard... impozite, taxe locale, declaratii fiscale, administratie... agentii imobiliare, vizite, Orsay, Palaiseau, Sceaux, Cachan, Ivry sur Seine, adunari generale, rue de Paris... dupa-amieze mediteraneene cu arome de rozmarin si anason, le Cap Corse, Murato, Saint-Florent, plaja Saleccia, Montpellier, Marseille... Polytechnique, Emi, Sorina, Ada, Mihai, Voichita, Ilinca, Nida, Bogdan, chefuri si petreceri... analize, teste, spital public, urgente, Maldive, noua luni lungi si intense, Gabriel... dimineti de toamna mirosind a cafea si frunze uscate in Place de la Sorbonne, inainte de urmatorul curs...

Zilele astea se implinesc, deja, zece ani de Franta ! Si parca de-abia am ajuns !

33

2011-09-20T15:38:00.000-07:00

Miercuri dupa-amiaza, castanii din gradina Luxembourg par ruginiti sub soarele racoros de septembrie. Rue Sufflot e la fel de aglomerata ca de obicei, plina de turisti si de studenti, la Sorbonne au reinceput cursurile, agitatia febrila a noului an universitar e contagioasa. Ma intilnesc cu o prietena. Mincam un tartar de somon la Comptoir du Panthéon, in timp ce puiul de om ma besteleste din carucior, e ora siestei, iar galagia din restaurant il deranjeaza. E 14 septembrie, sintem in 2011 si implinesc 33 de ani!

Primesc cadou o carte, "Les mères qui travaillent sont-elles coupables?". Ma amuza inspiratia prietenei R., dar ma bulverseaza in acelasi timp! Reusesc, timp de citeva clipe, sa ies din mine, sa ma smulg implacabilului cotidian si sa ma privesc de sus, cu un ochi critic! Cine sint si, mai ales, cum ma sa ma definesc azi, cind ambitia profesionala si dragostea pentru puiul de om ma sfisie pina ramin fara vlaga? Cum m-am descurcat pina acum, pina la mijlocul calatoriei? Cite vise s-au implinit si cite s-au spart sec de podeaua realitatii? La ce mi-a mai ramas sa mai visez de-acum incolo, cind usurinta fiintei va deveni din ce in ce mai greu de suportat?

Ma despart de R., dupa o cafea la Starbucks pe bulevardul Saint-Michel, Gabriel a adormit in caruciorul pe care il imping acum in fata Sorbonnei pina spre o banca la soare. Saptamina viitoare urmeaza primul curs, reluam stagiunea in rolul de profesoara de succes. Deocamdata insa mai am o dupa-amiaza de farniente. Citesc "Tender is the night" sorbind la cafeaua americana, apoi mergem spre institutul lui A. Pe Claude Bernard anticarii s-au imputinat, multe dintre librarii s-au inchis, au aparut in schimb chioscuri de kebab si magazine cu margele si esarfe! Ma cert in gind sa nu mai cumpar carti pe internet.

A. termina si el devreme munca! Primesc cadou un parfum insolent de la Guerlain si o cutie de cupcakes colorate de la Berko. Mergem spre casa toti trei, puiul de om e fericit, ne zimbeste din carucior in timp ce roade un mar rosu cu dintele nou nout! Cum sa mai zic ca n-am tot ce-mi doresc la 33 de ani?

Cu toate astea, ochiul critic deschis un timp mai devreme continua sa priveasca, sa analizeze! Ma recunosc, dar am senzatia ca m-am trezit aruncata dintr-o data intr-un roller-coaster si ca viata trece prin mine prea repede! Ma simt deodata prea fragila pentru virsta respectabila pe care o afisez! Stiu (si simt) ca am crescut mai inteleapta, ca am un job cu multe responsabilitati, un credit la banca de rambursat, o casa de decorat, un copil si o viata de cuplu de care trebuie sa am grija! Imaginea agendei incarcate, cu orare stricte, imi da o senzatie subita de sfirseala, de oboseala! "In ritmul asta, cu o asa viata pusa la punct pina la ultimul detaliu, o sa iti pierzi imaginatia" m-a tras de urechi amicul P., cu experienta celor 65 de ani de viata boema! "Asa cum am pierdut primii 33 de ani", mi-a venit sa-i raspund.

Dar m-am abtinut. N-am pierdut anii astia. Ochiul critic stie ca am mers in directia buna! In schimb, am inteles ca trebuie sa fiu atenta si sa nu cobor garda. Pe zi ce trece, ecuatia propriei existente, pe care ma stradui sa o rezolv de atitia ani incoace, se complica tot mai mult cu noi necunoscute! Stiu insa ca in matematica solutia e mai putin lipsita de importanta si doar o demonstratie eleganta da farmec problemei. Asa ca de o saptamina incoace imi repet lucrul asta in timp ce savurez Parisul, slalomind printre cursuri, rendez-vous-uri si plimbari cu puiul de om, printre cafenele, librarii si parcuri in care vine toamna.

Luna a noua sau revolutia miscarii

2011-09-13T15:29:00.000-07:00

Acum citeva saptamini, cind puiul de om nu implinise inca noua luni, iar eu nu ma intorsesem inca la munca, am iesit impreuna la plimbare prin soarele racoros de dimineata. Am ajuns in parculetul de linga casa, frecventat asiduu de dadace si copilasi. Ca de obicei, m-am asezat pe o banca la umbra si m-am apucat de spus povesti. Dar Gabriel nu mai avea chef de povesti! Vedea miscarea si agitatia din jur si voia si el sa participe! Imposibil sa-l mai tin in carucior! Foarte greu sa-l mai tin in brate! Fericit si entuziasmat de galagia celorlalti copii, striga la ei cu toti plaminii. Voia sa stea in picioare, escaladind una cite una stinghiile bancii de lemn. Vremurile in care imi scoteam copilul la plimbare, el dormea asemeni unui ingeras in carucior, iar eu mai citeam o carte, se dusesera! Acum urma sa ne miscam! Si sa ne miscam mult!

Achizitia cea mai spectaculoasa a lunii a noua a fost mersul in patru labe! Gabriel a adoptat mai intii pozitia, dar timp de vreo zece zile n-a stiut ce sa faca s-o ia din loc. Se ridica in patru labe si se bitiia inainte si inapoi, de ajunsesem sa ma intreb ce documentare animaliere deocheate vazuse copilul si unde! Primii "pasi", facuti in timpul vacantei in Romania, au fost timizi. Puiul de om prefera covoarele si mochetele, in timp ce gresia sau parchetul ii frinau avintul din start! Intre uimirea noastra fericita si incintarea lui in fata noii capatate mobilitati, nici nu mai stim cum pasii timizi din primele zile s-au transformat in raiduri pline de viteza pe mocheta pufoasa de la Art Hotel in Budapesta. Poate pentru ca unele lucruri minunate precum primul cuvint sau primul pas se intimpla atit de firesc!

Privindu-l misunind in jurul nostru, rasucindu-se, ridicindu-se singur, escaladind trepte, catarindu-se, plin de veselie si tipindu-si multumirea propriilor progrese in gura mare, ne apuca nostalgia bebeluseniei puiului de om! Cind devenise puiul nostru de om neajutorat, dormind linistit in balansoar sau cuibarindu-se la pieptul meu, baietelul neastimparat si voinic, cu care trebuia sa ma lupt la fiecare schimb? In doar noua luni se schimbase atit de mult? Noua luni asteptate sa tinem in brate bulgarele nostru de viata si dragoste, si inca noua luni trecute pentru ca Gabriel sa infloreasca, sa ne invete ca e un om intreg, cu sentimente, preferinte si trasaturi doar ale lui.

Activitatea si posibilitatile nebanuite oferite de mobilitate i-au facut pofta de mincare si i-au transmis si cheful de vorba. Incet, dar sigur, a inceput sa manince tot mai mult si mai variat, iar masa de seara, impreuna cu noi, a devenit un moment de complicitate asteptat de toti trei! Vorbaria incepe de dimineata si nu se opreste pina seara la culcare! Gabriel repeta incintat silabe dupa silabe, si uneori tipa "da" cu atita siguranta, incit, parinti naivi ce sintem, incepem sa credem ca si intelege ce zice! Singurul cuvint pe care il spune si pe care il stie e "mam", iar eu ma topesc de fericire de fiecare data cind il aud chemindu-ma sa il alint, sa il iubesc, sa il pun la sin, sa il mingii. Nu cred ca ma striga pe mine, ci cred ca mai degraba asociaza cuvintul nevoii de confort, de a fi luat in brate si alaptat, dar chiar si asa, cu hormonii roind anapoda, mi se umplu ochii de lacrimi!

In luna a noua am calatorit mult, iar oameni dragi din Romania s-au jucat cu puiul de om si l-au alintat. Si chiar in plina perioada de angoasa si de teama de a fi rupt de mama, Gabriel a socializat destul de usor, chiar daca a preferat copiii domnilor barbosi sau mustaciosi! Cu exceptia unui episod acut de diaree, vacanta in Romania a fost un succes. Asta daca prefer sa uit de o anumita mentalitate de matusi/vecine/bunici si de sfaturile necerute despre cresterea copiilor. Asa am auzit mai intii "copiii trebuie framintati ca sa li se puna singele in miscare", ineptie spusa in timp ce vecina X il zgiltiia de puiul de om pina cel din urma a vomat toata gustarea de dupa-amiaza, iar mai apoi pediatra Y m-a sfatuit sa nu-l mai alaptez cel putin douasprezece ore in timpul episodului de diaree, ci sa-i dau ceai de menta.

Spre sfirsitul vacantei, am iesit citeva zile la munte. Aerul era curat si cald, cerul senin si fara nori, iarba deasa si verde! La poalele Bucegilor, pazit de coltii Morarului, puiul de om a parut mai fericit ca niciodata, alergind prin iarba, adulmecind-o, gustind-o! Zimbetul strengaresc completat acum de doi incisivi noi ne-a convins ca n-am gresit sa venim in Romania, ba chiar ca va trebui sa repetam isprava si la anul! Dar pina atunci, aventuri noi si nebanuite ne asteapta!

Avem dadaca, cum procedam?

2011-08-30T09:26:00.000-07:00

Asa cum povesteam mai demult, dupa ce madame adjuncta primarului ne-a spulberat sperantele unui loc la cresa, cel putin nu inainte de a doua aniversare a puiului de om (din februarie incoace am avansat de pe locul 183 pe 85 in lista de asteptare!), ne-am lansat in cautarea dadacei perfecte! Cautarea am inceput-o devreme, prin luna aprilie, si asta pentru ca si dadacele disponibile sint rare, atit de multi copii fac francezii si atit de putine locurile in structurile colective (doar 10% dintre copii merg la cresa).

Acestea fiind zise si cu lista numerelor de telefon oferita generos de primarie in brate, am inceput sa sunam! Eu visam la o dadaca lipicioasa cu copiii, draguta, generoasa, la zi cu ultimele trenduri in ale puericulturii, aproape de casa si, bonus, cu o curte mare si plina de iarba in care puiul de om sa misune liber in zilele insorite. Dupa ce am primit zeci de raspunsuri negative, nici una neavind locuri libere, criteriile mele au inceput sa se inmoaie. Am cautat si ceva mai departe de noi, am zis ok si daca locuiau la bloc si nu la casa, doar doar ne-o zice macar una ca ar fi posibil! Dupa citeva zile in care inrosisem firul telefonului, am stabilit patru rendez-vous-uri.

La primul m-am dus ca o gisca, fara sa intreb la telefon la ce etaj statea si daca blocul avea lift! Statea la unu, iar blocul n-avea lift! Avea, in schimb, interfon! Am sunat si am rugat-o sa coboare sa discutam, mai ales ca puiul de om dormea dus. Mi-a zis ca nu poate, pentru ca nu-i poate lasa pe copiii de care se ocupa singuri! Ok, cum facem atunci? Pai, lasati carutul si veniti cu copilul! Si carutul? Lasati-l afara, pe scara! Nu pot, ca trezesc copilul! (m-am ferit sa zic ca mi-era teama sa las "mercedesul" nostru intr-ale carucioarelor pe scara unui bloc de locuinte sociale, mai ales dupa ce un prieten tocmai imi povestise cum i se furase acelasi tip de carucior in timp ce intrase cu fiica la pediatru). Bine, stati ca vine sotul! Cinci minute mai tirziu, doi marocani grasi, tata si fiu, urcau carutul pe scari pina in apartamentul spatios, luminos, dar cu televizoare pornite peste tot, inscriptii arabesti pe pereti si, mai ales, o singura jucarie, si aia aruncata intr-un colt! Vizita a decurs repede, mai ales dupa ce mi-a spus ca sotul e sofer pe autobuz si are orare neregulate si m-a intrebat daca Gabriel, patru luni la vremea respectiva, statea in sezut sprijinit intre perne! Hmmm, televizor in fiecare camera, o singura jucarie, daca sta deja in sezut? Stiti, o sa va mai sun eu zilele astea! Cei doi grasi, draguti dealtfel, au coborit caruciorul pe scari, iar eu am ajuns acasa in hohote de plins, convinsa fiind ca o sa-mi abandonez cariera si o sa maternez timp de optsprezece ani!

Al doilea rendez-vous imi mirosea bine. Urma sa vad o turcoaica intr-o casa cu gradina, la doar cincizeci de metri de noi. Deja simteam ca legaturile balcanice vor functiona, ca vom discuta despre baclavale, cataif si fistic. Si cam asa a fost, am intilnit o bunicuta cu batic, vesela si duioasa, ingrijind trei copilasi care o iubeau atit de mult incit i se agatau mereu de fuste. Problema insa, nu era sigura daca unul dintre bebelusi va continua la ea sau va primi loc la cresa, iar in primul caz n-ar mai fi avut loc pentru Gabriel. Si desi am sperat si am implorat divinitati, puiul de om n-a avut noroc de iaurt facut in casa dupa moda din Bosfor si nici noi de sarailii, cind ne-am fi intors obositi de la munca sa-l luam acasa.

La cea de-a treia dadaca am avut inspiratia sa intreb de lift! N-avea nici ea, dar macar am luat copilul in Manduca si am evitat un inceput dezastruos. De data asta, dadusem peste o profesionista in ale meseriei. Casa era plina de jocuri si jucarii, fiecare bebelus avea camera lui, patul lui, scaunul lui pentru masa. Mi-a aratat toata casa pina la ultimul colt, mi-a explicat tot programul cu copiii, activitatile, iesirile, intilnirile cu alte dadace si alti copii in zilele ploioase. Si desi avea o potaie (mica si pufoasa, e adevarat, dar care tot napirleste), iar atitudinea ei foarte profesionala mi s-a parut oarecum rece, trebuia sa recunosc ca exista ceva potential!

Am mers insa si la cea de-a patra, chiar daca era cam departe de noi! Am gasit o casa cu o gradina imensa, plina de jucarii si o doamna foarte prietenoasa care ne-a vorbit despre o adaptare lunga, in ritmul puiului de om, despre libertatea pe care o lasa copiilor, despre respectarea dorintelor parintilor. Eram in al noualea cer, ma pregateam sa scot contractul sa il semnam! Secunda de ezitare a fost salvatoare, pentru ca atunci am intrat in casa si m-a izbit mirosul de tutun! Cinci minute mai tirziu, cind fiul de sase ani al doamnei a trecut sa ne zica "buna-ziua", tonul mieros adresat noua s-a transformat intr-un urlet isteric catre fiul care uitase sa-si puna sosete! Uffff, bine ca nu scosesem contractul, ci il mototoleam acum in buzunar cu o mina transpirata. Am plecat repede si de-acolo, cu inima strinsa si fara speranta.

Dupa cele patru vizite si imposibilitatea de a gasi alte dadace disponibile, am luat o decizie! Go for the professional! Si Doamne ajuta! Iar saptamina asta ne adaptam!

Ieri dupa-amiaza am mers cu Gabriel timp de o ora! Doamna Coco mai are doi baietei in grija, unul de trei ani si unul de un an si trei luni! Timothée si Thibault! Isi luau gustarea cind am ajuns! Puiul de om a inteles imediat ca e loc de joaca si prieteni noi si s-a zbatut in bratele mele pina l-am lasat pe podea! Si de-atunci nu i-a mai trebuit altceva, a alergat in patru labe, cot la cot cu ceilalti dintr-o camera in alta si de la o jucarie la alta, fara sa fie impresionat de casa cea noua, sau de copiii mai mari! Coco ii lua pe fiecare in brate, ii dragalea si se juca, iar eu eram singura persoana stresata din incapere, cu ochii pe Gabriel la fiecare miscare! Dar eu stiam ca puiul de om traversa acum un moment greu pentru ca abia isi descoperise mobilitatea, iar asta il impiedica sa doarma bine, sa manince bine, ba isi mai sparsese si buza de sus in incercarea de a face o flotare aplaudind cu o zi mai devreme. La toate astea, Coco imi raspundea zimbind ca asa e virsta, ca intre opt luni si un an e cel mai greu, ca o sa tot cada pina o sa invete sa mearga! L-am luat cu greu de acolo dupa o ora, absorbit de jucarii si de noii prieteni!

Dar abia azi a venit momentul dificil! A trebuit sa il las si sa plec! Nu mult, doar doua ore, timp in care si-au facut plimbarea de dimineata! La 9.30 Coco era deja in fata blocului, cu caruciorul dublu in care un loc gol il astepta pe puiul de om! Alaturi de ea, inca o prietena dadaca, inca un carucior dublu si alti trei copilasi! Gabriel, entuziasmat de copiii din jurul lui, a uitat repede de mine si am plecat in nici cinci minute, cit sa-l dau jos din Manduca si sa-l instalez in carut! Viata e insa ciudata! Un sfert de ora mai tirziu, iesind din brutarie, ne-am intilnit din nou pe strada! Puiul de om parea pierdut, ametit de galagia celorlati copii, sepcuta si suzeta ii cazusera, dar nimeni nu i le daduse inapoi, avea miinile reci, parea obosit, dar incapabil sa adoarma. L-am pupat si m-am intors acasa in lacrimi! Casa mi s-a parut pentru prima data goala fara el, desi nu era prima data cind il lasam cu altcineva. Poate doar ca acum il lasam cu o persoana straina, pe care o alesesem fara sa-l pot consulta, fara sa-l pot intreba daca ii place, daca vrea sa mearga in alta casa in fiecare zi. La 11.30 fix eram in fata blocului lui Coco! Au intirziat la plimbare zece minute teribil de lungi. Copiii mai mari erau in jurul lui Gabriel si il mingiiau cu multa gingasie. Adormise, in sfirsit, cu doar citeva minute inainte. Siesta lui lunga de dimineata fusese data peste cap, iar Coco mi-a zis ca fusese cam suparat pe drum! Daca asta insemna ca plinsese tot drumul, sau ca se vaicarise, sau ca oftase dupa mine, n-am de unde sa stiu! L-am transferat in Manduca, nu s-a trezit, ci doar si-a potrivit capul mai bine pe sinul meu! Am ajuns acasa agale, sub soarele racoros de august, el dormind, eu cu ochii in lacrimi, cerindu-i iertare in gind ca nu se poate altfel!

Back to France - Din Innsbruck la Palaiseau

2011-08-28T15:16:00.000-07:00

Gata, am ajuns acasa! Ba chiar de vineri seara! Dupa treisprezece ore de drum si ceva mai mult de noua sute de kilometri! Sintem intregi si mindri de performanta noastra!

Dupa ziua linistita petrecuta in imprejurimile muntoase ale Innsbruckului, am inteles ca trebuia sa ajungem acasa cit mai repede! Pentru ca puiul de om parea tot mai stresat de dormitul mereu in alta parte, pentru ca era agitat si nu mai dormea bine noaptea, pentru ca incepuse sa suga mult prea des si sa refuze ca A. sa-l reconforteze, dorindu-ma doar pe mine, numai pe mine! Si cum de miine incepe si batalia dureroasa a adaptarii la dadaca, vineri de dimineata ne-am luat inima in dinti si am tinut-o drept pina la Palaiseau!

Ne-a placut drumul de la Innsbruck pina la granita elvetiana, cu peisaje montane fabuloase si autostrazi impecabile! Ne-a dezamagit Elvetia, nu suficient de bucolica pentru gustul nostru si teribil de scumpa, cel putin in restaurantele de autostrada. In Franta, ne-a intimpinat o vreme cu care ne-am obisnuit deja! Cind toata Europa se topea sub arsita, tara noastra de adoptie tremura sub treisprezece grade si o ploaie torentiala!

Zgomotul ploii pe acoperisul masinii l-a speriat pe puiul de om care n-a reusit sa mai adoarma toata dupa-amiaza si s-a zvircolit din scoica in bratele mele si din bratele mele in scoica timp de trei ore lungi in care am cintat toate cintecele care imi veneau in cap (asa a aflat fi-miu cum beau oamenii buni si cine-i in globul de cristal ce-mi arata drumul catre mal!), ne-am jucat cu toate jucariile din dotare si am urmarit traiectoriile picaturilor pe geamul masinii. Cind siroaiele de apa devenisera torentiale, am trecut prin Vesoul si, fredonind cintecul lui Brel, ne-am simtit deodata acasa, chiar pierduti in pustietatea dealurilor vosgiene!

Pe inserate, ploaia s-a oprit si cerul s-a luminat! Ne-am oprit la un restaurant pe autostrada, spatiu de schimbat bebelusi impecabil, o armata de scaune speciale la intrare, nu mai aveam nici o indoiala, revenisem in tara cea mai fecunda a Europei! Si dupa ce-am luat repede cina, eu revoltata de gestul chelnerului de a ne oferi din partea casei o farfurie cu salam plin de grasime pentru Gabriel (restaurantul apartine unui lant specializat pe fripturi & co), dar prea obosita ca sa-mi exprim revolta, iar A. prea flamind ca sa nu-l manince inainte ca puiul sa om sa bage de seama, nu ne-am mai oprit pina acasa, cu un Gabriel dormind profund de data asta!

Dupa sase zile si aproape doua mii cinci sute de kilometri, ajunsesem intregi si fara evenimente majore! Acum stim ca totul e posibil si in trei, iar daca nu putem muta muntii din loc, ii putem cu siguranta traversa si merge mai departe!

Back to France - Din Salzbourg la Innsbruck

2011-08-25T14:25:00.000-07:00

Daca distanta intre Salzbourg si Innsbruck nu e decit de vreo doua sute de kilometri, noua ne-a luat o zi sa o parcurgem si mai apoi inca o zi ca sa ne revenim! Ceea ce ar fi trebuit sa fie cea mai scurta si relaxanta dintre etapele road-tripului nostru s-a transformat intr-un marathon sub o caldura implacabila.

Ieri de dimineata ziua se anunta minunata! Dupa micul dejun somptuos si in intregime bio de la Wolf Dietrich si dupa o siesta de mai bine de o ora a puiului de om, ne-am incumetat la o mica plimbare prin Salzbourg! Visam la o cafea vieneza bauta pe o terasa umbrita si la citeva globuri de sticla pentru primul brad de Craciun, pe care Gabriel il va jumuli peste citeva luni. Si desi plimbarea incepuse bine, s-a transformat destul de repede in supliciu! Valul de caldura cu care avusesem de-a face si la Parndorf ne urmarise pina in Alpi, atmosfera pe strazi era caniculara, puhoaiele de turisti japonezi blocau stradutele inguste, puiul de om transpira si se agita in Manduca, chelnerii plictisiti de pe terase cascau ochii mari si apoi clatinau din cap cind ii intrebam de scaune de bebelus. Cu chiu cu vai, am reusit sa ii dam sa manince lui Gabriel, am insfacat citeva globuri de la Christmas in Salzbourg si doua sandvisuri si ne-am urcat repede in masina! Repede si nu prea pentru ca puiul de om a vrut sa suga inainte sa iesim din parkingul subteran in care ne garasem peste noapte, iar cele zece minute au fost prea lungi, ticketul de parking refuzat de borna de la iesire, iar A. obligat sa faca marche-arrière si sa mai plateasca la casa doi euro si douazeci de centi suptul copilului!

Trei ore mai tirziu, dupa o autostrada incinsa si citiva kilometri de blocaje, intram in sfirsit in Innsbruck, orasul olimpic pe care il visasem ca pe Sinaia sau Chamonix, verde, pitoresc, pierdut intre munti! Sub caldura amiezii, urbea ne-a dezamagit! Orasul era prea intins, prea industrial, prea betonat, prea cald! Ce ne facem? Puiul de om era obosit si voia sa isi ia gustarea! Ne-am oprit la un hotel in centru si i-am intrebat cum sa facem sa ajungem la verdeata si racoare! Oamenii au fost amabili si ne-au indrumat rotile spre un satuc alpin ceva mai sus de Innsbruck! Aici am gasit o camera rezonabila, cu o vedere fabuloasa peste munti si oras, intr-un hotel traditional, din lemn batrin si cu muscate rosii la ferestre, linga o ferma de vaci (ca tot voiam ambianta autentica). Desi camera e micuta, iar mobilierul si decoratiunile n-au mai fost schimbate din anii 80, ceea ce ii da un aer de vechi si de hotel de pe litoral de dinainte de '89, parterul a fost renovat de curind, iar restaurantul propune un meniu simplu, dar echilibrat, savuros si foarte bine prezentat! Si daca n-as fi alaptat, nu mi-as fi cedat atit de usor iaurtul traditional (macar sa nu suport degeaba mirosurile de la ferma alaturata) parfumat cu afine si lichior!

Pe drum spre Innsbruck ne hotarisem sa ne dam o zi in plus pentru odihna, iar Aldrans a fost alegerea perfecta! Azi am avut nevoie sa recuperam toti trei! A. era obosit de caldura si sofat, puiul de om bulversat de atitea schimbari si nopti dormite mereu in alta parte, eu de noptile grele ale lui Gabriel si de impachetat/despachetat bagaje in fiecare dimineata si seara. Azi am lenevit in iarba, am cautat pistele de schi pe masivul din partea cealalta a vaii, am depanat amintiri si am facut planuri. Am cinat in camera, in fata ferestrei larg deschise spre munti, cu puiul de om dormind linistit linga noi!

Miine o luam de la capat si va trebui sa acceleram ritmul. Calatoria lunga si vremea prea calda il obosesc si streseaza prea mult pe Gabriel! De doua zile incoace se trezeste foarte des noaptea, ma vrea doar pe mine si vrea sa suga! Daca A. incearca sa il linisteasca, urla din adincul plaminilor "ma-ma-ma-ma" si asta pina il iau in brate. Angoasa lui ma angoaseaza si pe mine, dar fericirea de a-l auzi chemindu-ma, de a sti in sfirsit ca pe mine ma vrea, fara nici un dubiu, e fara margini!

Acum visez la o noapte linistita a puiului de om, care sa ne scuteasca miine dimineata la micul dejun de comentariile batrineilor din hotel despre ce somn "katastrofen" au avut din cauza noastra! Bine macar ca nu inteleg germana, ca poate or fi zis mai multe si mai urite! Oricum ar fi, o luam din loc si sper sa ajungem cit mai aproape de casa!

Back to France - Din Budapesta la Salzburg

2011-08-23T14:20:00.000-07:00

Postul de azi ar fi trebuit sa se numeasca "Autriche, mon amour". Si asta pentru ca, inca o data, Austria m-a surprins frumos si mi-a confirmat tristul gind ca Romania nu e o tara potrivita pentru turism. Cel putin nu in secolul prezent!

Am iesit tirziu din Budapesta, camera de la Art Hotel fiind prea confortabila ca sa nu profiti de ea pentru o ora de somn suplimentara, iar micul dejun prea delicios ca sa nu iti bei in tihna si o a doua cafea cu un croissant proaspat, in timp ce copilul instalat intr-un scaun potrivit te priveste cu ochi galesi mestecind boabe mari dintr-un ciorchine alb de struguri. Pe la 10.30 am reusit sa incarcam masina, sa potrivim puiul de om in scoica si sa gasim autostrada de Viena, dupa citeva incercari esuate care ne-au dus si ne-au intors pe podul Elisabeta, prilej pentru a ne minuna inca o data de frumusetea orasului si a ne amari inca o data cu gindul la micul Paris, distrus de comunism si de eterna tranzitie spre un capitalism salbatic.

Si iar am ajuns sa credem ca avem cel mai grozav bebelus din lume, pentru ca Gabriel a dormit neintors in masina timp de doua ore si nu s-a trezit decit cind am iesit de pe autostrada la Parndorf, nerabdatori sa ne initiem odrasla intr-ale shoppingului. Pentru ca ne trebuia un motiv serios sa ne oprim, ca doar n-o sa recunosc deschis ca sint superficiala si ador cumparaturile in magazinele chic, am profitat sa luam prinzul. La Nordsee am gasit scaun pentru puiul de om, personalul ne-a incalzit borcanasul in bain-marie in lipsa de microunde, somonul a fost proaspat si berea rece! Iar linga toalete am gasit si o incapere de schimbat bebelusi, curata si bine echipata. Aveam dureroasa senzatie a intoarcerii in civilizatie, dupa cele doua zile chinuite intre Predeal si Nadlac. Daca imensul parc comercial cu alura de Disneyland pentru adulti nu ar fi fost atit de molesit sub arsita celor 37 de grade ale amiezii, pauza noastra frivola ar fi primit nota maxima.

Pe la trei, cu o ora mai tirziu fata de planurile noastre, paraseam outletul incins si ne indreptam spre Salzburg. Am avut noroc si n-am avut parte de blocaje, iar dupa o pauza de inghetata pentru noi si fructe pentru puiul de om intr-un excelent restaurant de autostrada din lantul Landzeit (incapere de puericultura, scaune adaptate, loc de joaca), am intrat in Salzburg pe inserate. Aveam un plan si eram dispusi sa platim scump pentru a-l transforma in realitate.

Cu patru ani in urma, intr-un inceput de septembrie ploios, ne oprisem la Salzburg din intimplare, intr-o noapte. Ne casatorisem cu patru zile mai devreme si ne intorceam in graba spre Franta si joburi. Blocajele din Ungaria si ploaia torentiala din Austria ne impiedicasera sa avansam pina spre Paris. Am ajuns in centrul orasului, fara harta, printre siroaiele de apa, fara sa stim unde mergem. Am intrat timizi in primul hotel intilnit in cale, arata mult prea bine pentru buzunarul nostru. Omul de la receptie, vazindu-ne obositi de drum si ploaie, ne-a propus un apartament si o reducere substantiala! L-am luat fara sa clipim si n-am regretat! Ba chiar am mai stat o noapte si ne-am facut cadou atunci doua zile de miere intr-un hotel luxos cu sauna si piscina!

Azi ne-am intors la Wolf Dietrich. De data asta in trei! Ne-am oferit o noapte aici sarbatorind cele noua luni implinite azi de Gabriel. Desi serviciile sint la fel de bune ca si acum patru ani, desi camera e imensa, cu canapele, fotolii, cada de faianta si halate pufoase, desi piscina si sauna sint la fel de tentante, criza a trecut si pe aici. O usa veche si nevopsita, un fotoliu de la Ikea, un miner de fereastra care-ti ramine in mina, citeva detalii ii stirbesc farmecul. Acum patru ani, sederea noastra aici a fost perfecta. Eram indragostiti si visatori. Acum, sederea noastra aici e doar foarte relaxanta. Magia parca a disparut. Sintem tot indragostiti, dar ceva mai responsabili si parinti pe deasupra.

Ca si acum patru ani, ne-am comandat un snitel vienez cu sos de coacaze de la Vulpea cea batrina. Ca si acum patru ani, mincarea lor e delicioasa. Doar ca acum mincam in camera ("take-away" n-a mai fost un concept nou de data asta) si incercam sa folosim cit mai "soundproof" argintaria imprumutata de receptie. Un bebelus de exact noua luni doarme profund alaturi de noi. Si toata magia e acum in el...

Back to France - Din Orastie la Budapesta

2011-08-22T14:43:00.000-07:00

La inceputul dupa-amiezii, ma gindeam sa scriu despre o zi care a inceput prost si s-a terminat bine. Citeva ore mai tirziu insa, lucrurile se schimbasera, trebuia sa scriu despre o zi care incepea prost, continua bine si se termina tot prost. Dar viata e plina de surprize, iar finalul zilei de azi s-a dovedit cel putin amuzant...

Am pornit devreme din Orastie, dupa o noapte scurta datorata unui Gabriel agitat, perturbat de schimbarea prea deasa a paturilor din ultima vreme si muscat nemilos de tintarii hunedoreni. La pensiunea Sura, micul dejun se poate lua incepind cu ora 9, dar, dupa cina din seara precedenta si mai ales dupa noaptea petrecuta sub acoperisul bintuit de animale mici si paroase, n-am mai avut curiozitatea sa-l degustam. Mizam pe cele doua reprize de somn de dimineata, cea de la 8 la 9 si mai apoi, dupa micul dejun, cea de la 10 la 12, pentru a ajunge la Nadlac. Puiul de om n-a vrut insa sa doarma, conform planului si programului. Timp de o ora am cintat, ne-am jucat, ba chiar mi-am incalcat principiile si l-am scos din scaun sa-l tin in brate si sa-l pun la sin. Cind toate incercarile mele de a-l adormi s-au dovedit zadarnice, ne-am oprit la marginea drumului, intr-un restaurant fara nume, galben si cu pridvor incarcat de muscate rosii. Cum pe pagina meniului cu en-tête "mic dejun" aveam de ales intre oua si cascaval pane, am rasfoit direct la "desert" si am comandat clatite (cu gem, ca brinza nu mai aveau) si ciocolata calda la plic. Bautura instantanee plina de zahar nu ne-a suprins, in schimb clatitele prajite in acelasi ulei cu pestele si combinatia prajeala de crap cu dulceata de visine ne interpeleaza in continuare. Scaun de bebelus n-aveau, in schimb aveau cuptor microunde si ne-au incalzit apa pentru cereale! Una peste alta, am plecat cu burta plina, cu buzunarul nu prea usurat si sperind ca nu ne vom mai opri pe-acolo vreodata.

Si daca giumbuslucurile mele n-avusesera efect de somnifer asupra puiului de om, digestia l-a dat gata! A dormit neintors pina aproape de granita, iar noi am fost suficient de inspirati incit sa evitam centura Aradului blocata de tiruri si sa o luam prin centrul orasului. Inainte de granita, ne-am oprit pentru prinz la restaurantul Rompetrol, o ghereta toropita de caldura si total "baby unfriendly", ceea ce e cel putin uimitor pentru un vad atit de important! Pe Gabriel l-am schimbat cum am putut, incropind un sistem cu doua scaune, a trebuit sa-l tinem in brate tot timpul, sa-l hranim in brate si sa mai mincam si noi pina nu se raceau ciorba subtire si cartofii prajiti congelati. Deja regretam Sura, iar asta nu ne facea sa ne simtim mai bine!

Dupa granita, lucrurile s-au schimbat! In bine! Si asta din fericire pentru noi si din nefericire pentru Romania! Am intrat foarte repede pe autostrada si intr-o ora si jumatate eram deja in Budapesta, coordonati perfect cu siesta puiului de om. Dupa doua tatonari, am ales sa stam la Hotel Art pentru 75 de euro pe noapte cu mic dejun inclus. Hotelul e central, amenajat cu bun gust si elegant, camera noastra e spatioasa, decorata cu fotografii sepia ale Budapestei la inceput de secol trecut. Dupa ce ne-au propus si un pat pliant pentru bebelus, ne-au cucerit definitiv! Viata a devenit dintr-o data mai roz, mai ales dupa un dus intr-o baie lucind de curatenie si dupa ce, in sfirsit, n-am mai avut rezerve sa-l las pe Gabriel pe jos, incintat sa poata zburda in patru labe pe mocheta groasa si impecabila.

Dupa-amiaza am iesit la plimbare, sa-mi ostoiesc dorul de Dunare, nevazuta pe saturate la Braila. Azi m-am intors la Budapesta dupa zece ani! Acum zece ani, tinara si fara griji, bateam barurile si ascultam Oasis la fesivalul Pepsi Sziget pina tirziu in noapte! Azi, am batut doar strazile cu copilul in Manduca, iar la caderea serii am cazut si eu de oboseala! Doar admiratia pentru orasul asta zvelt, elegant si proaspat a ramas intacta! Admiratie umbrita de tristetea gindului la Bucuresti. Doua capitale europene, atit de aproape geografic, atit de departe turistic!

Pentru a incheia seara perfecta cu o cina perfecta, am ascultat de ghidul rosu si am intrat in Osteria. Trei domnisoare foarte dragute si vorbind foarte prost engleza au facut tot ce-au putut pentru a incerca sa suplineasca lipsa unui scaun de bebelus. Au adus fete de masa impaturite din care au incercat sa construiasca un cuib in care sa-l instalam pe Gabriel. Dar asta pina cind au inteles ca Gabriel e un copil caruia ii luceau ochii spre tacimurile argintate de pe masa si care a iesit din cuib in doi timpi si trei miscari. Noi am inteles ca ne amagisem cu ideea unei cine gastronomice bine meritate si am lasat-o pe alta data, cind un baby-sitter ne va schimba prioritarile citeva seri pe luna!

Am luat-o repede la picior inapoi spre hotel, incepea sa se faca tirziu, puiul de om dadea semne de oboseala si nerabdare. Am ezitat citeva secunde in fata McDonalds, dar principiile ne-au impiedicat sa intram. Principiile si dezamagirea, fireste! Sa dai un restaurant gastronomic pe un fast food de duzina nu se face! Mai bine ma culcam nemincata! In timp ce eu il imbaiam si il hraneam pe Gabriel, A. ne-a cautat de mincare. S-a intors dupa jumatate de ora, cu o punga de plastic imensa si cu un zimbet larg, prea larg ca sa nu fi fost provocat de o bere rece, bauta repede pe stomacul gol! Petrecuse jumatate de ora in restaurantul din fata hotelului, incercind sa ii explice patronului ungur notiunea de "take-away"! Se pare ca reusise, pentru ca, in timp ce A. isi bause berea, omul ii incropise o cina copioasa: supa de praz intr-un borcan de 800g pe care scria "ghiveci de legume", gulas de pui si Cesar's salad! Ii daduse si din tacimurile de inox ale propriului restaurant, fara sa il taxeze de-o garantie.

Puiul de om dormea relaxat in patul imens al unui hotel curat si elegant, iar noi mincam supa de praz din acelasi borcan pe care ni-l tot intindeam unul altuia, cu tacimurile elegante ale bistroului de peste drum. Ne-am privit si ne-a inundat risul! N-aveam parte de cina romantica si perfecta pe care o visasem, dar ne-aveam unii pe altii, plus un borcan gol de ghiveci, iar asta nu era rau deloc! Mergeam inainte, tinindu-ne de mina, spre alte locuri si alte vremuri.

Back to France - Din Predeal la Orastie

2011-08-21T14:20:00.000-07:00

Dupa ceva mai mult de doua saptamini petrecute intr-o Romanie inecata de praf, zapuseala si fum de gratare, dar alaturi de oameni vechi si dragi care te ung la inima, a sosit vremea intoarcerii. Despre cum a petrecut puiul de om zile insorite intre Braila, Bucuresti si Predeal vom povesti mai tirziu, cind vom ajunge acasa si ne vom aduna gindurile. Deocamdata, vom povesti de pe drum. Si asta pentru ca drumul e lung (si tare as vrea, s-ajung la tine, in casa ta...) si plin de evenimente neasteptate.

O idee nastrusnica venita intr-o noapte racoroasa a facut ca intoarcerea spre Franta sa capete dimensiuni de road-trip, iar atitudinea nefericit indiferenta a celor de la Air France nu are nimic de-a face cu asta. Cum aripile ranite ale masinii noastre au fost oblojite si transformate in scuturi lucioase si argintii, iar familia noastra avansase deja pina pe valea Prahovei, drumul inapoi impreuna pe autostrazile Europei ne-a parut dintr-o data firesc. Avem o saptamina, de duminica pina duminica, pentru a strabate cei aproape 2400km, pentru a incerca sa transformam o corvoada intr-o aventura palpitanta si nu prea stresanta sau obositoare pentru puiul de om. N-am rezervat cazarea niciunde si mergem pe principiul ca ne oprim atunci cind Gabriel ne da semnalul ca ar fi timpul. Facem un mic experiment sociologic din asta si sintem atenti la un detaliu important : cum sint tratati copiii mici in calatorii si ce conditii li se ofera de catre hoteluri/pensiuni/restaurante/arii de odihna de pe autostrazi?

Etapa de azi a fost scurta, am plecat la prinz din Predeal si ne-am oprit la hanul Poiana Rasnoavei. Desi personalul era destul de ocupat cu botezul din interior (si iar nu inteleg moftul parintilor de a-si gati pustii de doi, trei ani cu papion si vesta din satin sintetic pentru ca mai apoi sa le interzica sa se joace pentru ca "se murdaresc"!!!), servirea pe terasa a fost rapida si eficienta. Ciorba calda si buna, pastravul la gratar proaspat, iar legumele trase in usturoi delicioase. Pentru Gabriel am gasit un scaun de masa potrivit, iar borcanasul cu mincare i-a fost incalzit repede la microunde. Singurul bemol a fost lipsa unui loc de schimbat amenajat, dar ne-am descurcat pe canapeaua de piele de la receptie!

Continuarea calatoriei insa n-a mai fost la fel de roz! Mai intii am gresit drumul! Pentru ca in loc sa continuam spre Brasov, am ascultat de indicatorul spre Sibiu si am deviat prin Zarnesti si Poiana Marului. Drum frumos si neaglomerat dealtfel, la poalele Pietrei Craiului, dar prost intretinut si plin de gropi. Desi Gabriel dormea dus si mai tresarea la o zdruncinatura mai virtoasa, noi am pierdut ceva timp si n-am intrat in Sercaia decit dupa o ora de la plecarea din Rucar. Si cind soseaua a devenit lina si suficient de libera pentru a apasa cu incredere acceleratia, puiul de om s-a trezit si a trebuit sa ne oprim. Undeva, inainte de Sibiu, locul nu merita sa aibe nume pentru ca din restaurant urlau manelele pina in cel mai indepartat colt al terasei pe care am incercat sa ne refugiem si sa ne luam gustarea. N-am comandat nimic si asta pentru ca in jumatatea de ora cit am stat la masa nimeni nu a venit sa ne intrebe ce dorim! Asa ca am mincat si am baut de la sacosa, si sa nu ma intrebati cum fac oamenii astia ca localul lor sa fie profitabil!

Cei saptesprezece kilometri din centura noua a Sibiului au fost impecabili si dubios de pustii, desi existenta lor e bine semnalizata la intrarea in oras!

Dupa Sebes, Gabriel a inceput sa dea semne de nerabdare, asa ca asta-noapte dormim in Orastie, la pensiunea Sura. O pensiune la care merita sa te opresti doar daca nu mai poti sa faci un kilometru in plus pentru ca esti prea obosit sau pentru ca ti-e copilul prea obosit si doar dupa ce imaginea trista de bloc comunist renovat la repezeala si plasat printre alte blocuri comuniste, nerenovate de data asta, a hotelului Dacor te-au facut sa cauti repede altceva, orice altceva, numai un pat curat si un dus cald sa ti se dea! Dupa ce am platit 90 de lei pentru camera si 15 lei pentru un loc in garajul inchis cu cheia patronului pina miine dimineata la ora sapte, am urcat pe o scara ingusta intr-un spatiu improvizat sub acoperis. Camerele sint curate, dusul are un debit si o temperatura aleatoare, lucruri care pot transforma zenul imbaierii unui bebelus in prilej de stres si indoiala! Personalul e amabil, desi n-au scaune adaptate si nici cuptoare cu microunde, ne-au adus mincarea in camera pentru a ne scuti complicatia unei mese la restaurant, in galagie si fum. Mincarea e ca la mama pe vremuri acasa, cartofii prajiti sint "faits maison", baltesc in ulei si au telemea rasa pe deasupra si tocmai din cauza asta sint deliciosi! A. a fost si mai norocos, cartofii lui taranesti, cu sos de rosii si usturoi merita sa treci prin Orastie si sa te opresti sa-i incerci.

Seara ar fi putut fi perfecta, in limitele triste ale unui oras oprit in timp cum e Orastie si privita prin ochii nostri optimisti si nepretentiosi, dar doua incidente ne-au perturbat prima etapa. Mai intii Gabriel s-a inecat! Din vina noastra! A mea pentru ca n-am vazut ca pe borcanelul de lasagne scria "avec des petits morceaux" si a lui A. pentru ca atunci cind puiul de om mincase trei sferturi si nu prea mai deschidea gura, mi-a zis sa mai incerc citeva lingurite. Bucatile de paste au rabufnit pe gurita, pe nas, si le-a intins pina pe ochi, in par, pe hainele lui, pe hainele noastre. Ochii i s-au inrosit, iar corpul mic se zbatea in bratele noastre, plin de sos de rosii! Dupa ce l-am calmat, l-am spalat, l-am iubit si l-am pus la sin, in linistea noptii calduroase, zgomotele mici ale unor deplasari aleatoare au inceput sa se auda din tavanele false! Si desi stam la mansarda, pasii mici nu sint ai unei pisici pe acoperisul fierbinte, ipoteza noastra infrigurindu-ne mai degraba cu imagini de soricei sau, si mai rau, de sobolani! Nu mai avem taria sa ne mutam, e miezul noptii, sintem obositi, Gabriel doarme linistit in patul nostru iar noi nu avem curajul sa il lasam sa doarma singur cu riscul de a-l gasi dimineata muscat de cine stie ce dihanii! Asteptam sa treaca noaptea asta, miine e o noua zi si alte aventuri ne asteapta! Sintem nerabdatori sa iesim din Romania, iar lucrul asta ne induce o culpabilitate plina de nostalgie!

Bomboane cubaneze

2011-08-08T04:52:00.000-07:00

Luni la prinz, strazile sint toropite de arsita amiezii, trecatorii se grabesc spre case, la racoare. Altadata, in umbra boltei de vie, i-ar fi asteptat un sorbet de trandafiri scufundat tacticos intr-un pahar cu apa rece. Acum, in huruitul aparatului de aer conditionat si al televizorului vesnic aprins, infuleca o felie de pepene sau dau pe git o bere la pet.

Profit de doua treburi in colturi indepartate ale orasului ca sa ma plimb cu nesat pe strazi, incercind sa sap sub stratul gros de praf si sa regasesc Braila mea cea draga, Braila mea cea pierduta. Trec pe linga liceul vechi de o suta cinzeci de ani, a fost renovat prost, varuit la repezeala in galben si roz. Salile de clasa se intrevad printre storurile noi stil "office", par si ele renovate, neoane stralucitoare ard uitate in mijlocul zilei. Ghereta de tabla albastra din curte, instalata la sfirsitul anilor 90 si unde se vindeau gogosi, n-a disparut. E vacanta, curtea scolii e pustie, ghereta e inchisa si ma intreb daca se mai vind gogosi...

Continuu pe bulevardul cu case vechi, batute de soare. Teii si castanii sint molesiti, iarba creste haotic, neingrijita, cinii vagabonzi se string pe linga bancile de piatra stirbe. Citeva placute metalice, discrete, ma anunta ca unele case au fost clasate monument istoric. Casa Toff (1900), casa Tane-Babes (1900), casa Fanciotti (1925). Primele doua sint marcate cu implacabila bulina rosie, durerosul anunt al sfirsitului apropiat, balcoanele frumoase de fier forjat stau sa se prabuseasca pe trecatori. Cea de-a treia a fost renovata... acoperisul a fost acoperit cu tabla rosie ieftina, peretii spoiti cu galben. Casele vechi ale orasului sint condamnate. Fie sa moara in picioare, fie sa fie hidosite in culori pastel violente, cu aparate de aer conditionat, cu tevi de gaze si termopane albe de plastic, cu inscriptii colorate de firme care vind, cum altfel, termopane sau aparate de aer conditionat. Pe ici, pe colo, in cite un balcon darapanat, citeva flori palite sau cearceafuri intinse la uscat invioreaza tristetea locurilor.

Cerul e albastru si fara nori. Magnificele case de altadata sint distruse de timp si cazute in dizgratie. Oamenii sint depasiti de vremuri, inecati de grijile cotidiene, departe de frumos, de armonie, de lehamitea balcanica din zilele caniculare. Se grabesc prin praf, claxoane si muzici urlate din difuzoarele teraselor. Se grabesc in masinile luxoase care nu mai opresc la stopuri. Se grabesc pe troatuare, carind plase de plastic pline cu rosii si pepeni. Vorbesc repede la telefoanele mobile, aranjeaza afaceri, trocuri, intilniri, in graba si ele.

Ajung la capatul bulevardului. Turlele bisericilor stralucesc in soare. Vara asta stralucesc parca si mai abitir, un investitor norocos le-a acoperit cu tabla rosie de cupru. Arata noi, ca scoase din cutie, fie le renovam pina uitam de unde-am venit, fie le lasam in paragina pina se prabusesc.

Intru in libraria de pe coltul unei cladiri din 1895. Cumpar un pix albastru si un caiet ("de matematica? de romana?"... "de romana!") si ma apuc sa scriu. Braila vara imi aminteste de Havana. Tristetea dulce a vremurilor de altadata, frumusetea cladirilor paraginite care trebuie privite de la etaj in sus, iremediabila nostalgie care respira la fiecare colt de strada...

Going East

2011-08-05T13:20:00.000-07:00

Dupa discutii lungi si aprinse, provocate de deja vechile mele frustrari intr-ale dublei vieti familiale si universitare si a lipsei tot mai acute de timp liber, ne-am hotarit sa plecam trei saptamini in Romania. Pentru ca timpul trece prea repede, pentru ca "la anu'" puiul de om nu va mai fi acelasi, pentru ca un articol in plus nu va revolutiona stiinta, in timp ce zimbetul lui Gabriel va revolutiona sufletul bunicilor.

Pentru ca sintem si prevazatori si comozi in acelasi timp, ne-am luat bilete AirFrance. Voiam sa ajungem repede la Roissy, sa beneficiem de avantajele unui aeroport mare, sa avem servicii decente in avion. Era primul zbor pentru puiul de om si, desi stiam ca e un bebelus exemplar in masina, tren sau vapor, voiam sa optimizam si sansele avionului. O luna si doua usi ale masinii cumparate in leasing din Romania agatate in parking mai tirziu, planurile noastre se schimbau radical. A. urma sa aduca masina in Bucuresti pentru reparatii, iar eu urma sa zbor singura cu Gabriel pentru ca doua mii de kilometri riscau sa fie numerosi, chiar si pentru un bebelus exemplar si, mai ales, pentru parintii lui.

Ieri de dimineata am facut bagajele cu grija, incercind sa iau minimul de lucruri cu mine si sa-i las maximul lui A. si masinii noastre ranite in aripa dreapta. Nu-mi era inca foarte clar cum o sa ma descurc, ma gindeam cu groaza la "ce ma fac daca trebuie sa merg la toaleta?", dar imi puneam toata increderea in serviciile AirFrance si in Manduca. Zborul era ideal plasat, dupa-amiaza, in timpul siestei si a gustarii. Prima parte a zilei a fost promitatoare, Colissimo ne-au livrat borcanasele Babybio pentru cele trei saptamini (ei bine, da, am carat toata mincarea tocmai din Franta, pentru ca mi-a fost teama sa experimentez in vacanta! Sint o mama disperata si mi-o asum! N-am carat apa si scutecele, desi acum regret ca n-am luat macar scutecele!), bagajele au fost terminate la timp, puiul de om si-a luat prinzul acasa si a dormit in scoica pina la aeroport. Era hranit, odihnit si foarte vesel cind am intrat in Roissy, iar eu incercam sa ma relaxez fredonind Purcell in parcarea sonorizata Radio Classique!

La ghiseul de inregistrari lucrurile au inceput sa se complice. O domnisoara AirFrance foarte profesionala (implicit impersonala) mi-a explicat cu indiferenta amestecata cu falsa mila ca c'est la vie, viata de bebelus e grea, dar nu suficient de grea! Daca persoanele cu handicap pot beneficia de asistenta in aeroport, mamicile care calatoresc singure cu un bebelus de opt luni sint suficient de antrenate pentru a se descurca doar cu cele doua brate din dotare. Mi-a explicat ca avionul e prea mic si e arhiplin, deci e "hors de question" sa imbarc scoica pentru cazul fericit in care ar ramine vreun loc neocupat in care as putea sa-l mut pe Gabriel de pe genunchii mei. La intrebarea mea naiva legata de mersul la toaleta in timpul dinaintea imbarcarii, s-a uitat neputincioasa spre A. "pai, stati cu domnul si treceti controlul de pasapoarte in ultimul moment"! Cum ramine atunci cu regula de politete care zice ca persoanele insotite de bebelusi au prioritate la imbarcare? Cum ramine atunci cu mamele singure, care n-au un domn caruia sa-i puna copilul in brate cinci minute?

Daca am ajuns cu bine la destinatie, asta nu s-a intimplat deloc gratie AirFrance, ci dimpotriva! Insotitoarele de zbor mi-au aruncat din mers centura de siguranta pentru bebelus si au uitat sa mai vina sa imi arate cum se folosteste. Din fericire, nu sint chiar blonda! Nu au oferit nici o jucarie sau cadou (asta mai mult ca sa am un motiv sa le refuz si sa comentez despre serviciile inexistente!), nu i-au oferit nimic de mincare si nu m-au intrebat daca am nevoie de ceva, apa calda pentru biberon, servetele, whatever! Mie mi-au oferit un pahar cu apa si un sandvis cu somon sau carne ("ce fel de carne?" "carne!" "ok, pui, porc, vita?" "aaaa... stati sa citesc ambalajul" ... "rosette" - un salam industrial foarte prost - "nimic, multumesc!"). Un pic de roz in tot tabloul asta gri, una dintre ele i-a mutat pe cei doi pustani excitati care rasfoiau "Lonely planet"-ul si bifau barurile in care urmau sa agate, asta in timp ce isi acopereau jeansii nespalati de anul trecut cu foile din "Libération" de teama sa nu vomite Gabriel pe ei! I-a mutat si ne-a lasat cele trei locuri, semn ca scoica ar fi putut fi strecurata pe unul din ele! Prea tirziu!

Dar, dupa cum ziceam, am ajuns cu bine! Iar pentru asta trebuie sa exprim citeva multumiri! Ii multumesc lui Gabriel care, din nou, a fost un bebelus exemplar. S-a jucat pe tot parcursul decolarii, asta in timp ce isi rumega constiincios suzeta si-mi atenua mie stresul legat de presiune si durere de urechi, a supt destul de mult, alintindu-se, apoi a adormit atit de profund incit m-am chinuit sa-l trezesc la aterizare, pentru a il forta sa mestece din nou suzeta! Ii multumesc lui A. care si-a dat traseul peste cap, ne-a dus la aeroport si ne-a pazit devotat pina am trecut controlul de pasapoarte. Ii multumesc Mariei care a avut miraculoasa inspiratie de a-mi oferi un lucru magic, numit Manduca. Asa am reusit sa il car si pe Gabriel, sa am si sacul lui pe umarul drept, si laptopul meu pe umarul sting, si pasapoartele cu taloanele de imbarcare intr-una din miini, nu mai stiu care! Si, in ultimul rind, imi multumesc mie! Pentru ca am tinut cu dintii de alaptare, pentru ca, desi uneori nu ma simt o mama buna sau simt ca gresesc sau simt ca il marchez pe viata pentru ca am zis una sau am facut alta, Gabriel e un bebelus cuminte, vesel, curios, care se linisteste sau adoarme la sin, care imi face viata mai usoara tocmai cind imi zic ca e mai grea de cind il avem pe el!

In Romania, toate vechi si noua toate. Desi nu mai venisem de aproape doi ani, amintirile au fost improspatate instantaneu. Domnul dragut de la carucioare care s-a oferit sa imi ia bagajul de pe banda rulanta mi-a soptit ca ma ajuta, dar sa ii dau si lui "de o apa plata"! Eu m-am facut ca nu aud si i-am oferit doar multumiri! La restaurantul la care ne-am oprit sa mincam cina ne-au adus un scaun de bebelus si i-au incalzit borcansul, dar cinii vagabonzi s-au tot plimbat pe sub mese, in timp ce toaletele devenisera impracticabile dupa ce autobuzul de Spania plin cu adolescente moldovence se oprise in aceeasi parcare. Drumurile sint la fel de proaste, strazile sint la fel de pline de praf, pisici si ciini vagabonzi, tomberoanele sint la fel de deschise si pline si puturoase la colturile blocurilor, rudele sint la fel de pline de sfaturi inutile si necerute.

Da, sintem in Romania de o zi! Deocamdata simt ca venirea n-a fost o decizie buna, ca Gabriel ar fi putut revolutiona sufletul bunicilor si daca deplasarea ar fi fost facuta in sens invers. Dar mai am douazeci de zile sa-mi schimb parerea! Le voi multumi atunci celor care ma vor ajuta sa o fac!

Opt luni deja!

2011-08-02T04:48:00.000-07:00

Ma asez pe fotoliul din salon, transpirata si obosita. Ochii s-au umplut de lacrimi, ii sterg cu o mineca plina de praf si oftez. E final de dupa-amiaza, puiul de om a iesit la plimbare cu A., iar eu am ramas sa fac curatenie. Am aspirat, am curatat parchetul... si i-am mutat patul in camera lui. Dupa ce ezitasem mai bine de o luna, imi luasem in sfirsit inima in dinti si mai taiasem un fir de cordon. Si desi stiam ca asa e mai bine, ca ne deranjam reciproc in timpul noptii, ca era pregatit sa doarma singur, ca avea o camera frumoasa care il astepta, traiam mutarea asta ca pe o despartire dureroasa. Indepartarea de mine catre independenta si catre fiinta noua care prinsese viata acum opt luni mi s-a parut mai acuta ca niciodata.

Opt luni deja!

Ma uit la baietelul care incearca sa se catere pe mine, care acum sta foarte bine in fund, care se rostogoleste minute in sir fara sa oboseasca, care, sprijinindu-se de mine, se ridica in genunchi si mi se arunca in brate chiuind. Nu mai e un bebelus. Ma uit cum se contorsioneaza in pozitii neverosimile pentru a ajunge la sin, cum trage de haine pentru a se catara pina la obiectul mult dorit, cum suge stind in fund sau in patru labe. Problemele cu alaptarea par sa i se fi intimplat altcuiva, nu noua, nu acum citeva luni doar.

Imaginea unui baietel plin de emotii, sentimente si dorinte incepe sa devina tot mai clara. E afectuos si lipicios, zimbeste mult si ride in hohote cind ne jucam impreuna, isi intinde bratele cind vrea sa fie dragostit, ma "pupa" si ma musca de fiecare data cind ajunge sa-mi prinda fata, tipa suparat sau plinge cind nu ma joc cu el, cind il impiedic sa se arunce in cap de pe canapea sau cind ii iau din miini jucaria improvizata din dosarele sau cartile mele. E decomplexat si fara frica (inca), se arunca in joaca cu copii mai mari decit el, le smulge jucariile cu un zimbet candid iar gura nu-i mai tace de "bababababa". Sindicalist in scutece biodegradabile, isi cere sus si tare dreptul la copilarie!

Ii plac cartile, revistele, ziarele sau ciornele care-mi scapa de pe birou. Le studiaza cu atentie, le rupe paginile cu multa delicatete si apoi le mototoleste cu o veselie debordanta. Ii place sa topaie cind e tinut vertical si incearca fara astimpar sa se ridice pe picioare, sprijinindu-se de noi, de mobile, incordindu-si muschii abdominali cu expresia unui Hercule supus muncilor. Ii plac sunetele si jucariile care produc sunete. A descoperit in niste bucati de plastic eco care, teoretic, se aseaza una peste alta intr-o forma conica, niste gauri mici in care sufla si fluiera toata ziua. Ii place (sau imi place mie sa cred) sa cinte, ascultam muzica impreuna, iar el o acompaniaza de "aaaa" si "aooouuu" pe diverse tonuri si cu diverse intonatii. Ii place (deocamdata) sa manince. Alterneaza fara probleme legumele de la prinz si fructele de dupa-amiaza cu reprize de supt lungi si alintate. Si daca la inceput m-am bucurat ca nu mai vrea deloc biberon, acum incep sa ma intreb cum o sa-si bea ratia de lapte din toamna, cind va merge la dadaca.

Somnul a ramas in continuare o chestiune delicata. Continuu sa-l adorm in brate, la sin, desi TOATA lumea ma avertizeaza ca am intrat intr-o belea teribila care va dura cel putin pina in adolescenta! Pina si A. a inceput sa creada asta, dar ii dau circumstante atenuante pentru ca e si el obosit! Puiul de om continua sa adoarma greu, se zbate si se lupta cu somnul, daca incerc sa il pacalesc cu o suzeta in locul sinului se supara si o arunca de nu se vede (optiunea prinderii suzetei de pijama nu functioneaza pentru ca imposibilitatea de a da cu ea de pamint il enerveaza si mai tare). Odata adormit, e agitat, se misca incontinuu, pina reuseste sa-si gaseasca o pozitie confortabila pe burta. Uneori ajunge in patru labe, se trezeste speriat si urla pina il linistesc iar cu imparabilul sin. In timpul zilei are sieste scurte, dupa jumatate de ora se trezeste, iar apoi nu mai doarme decit in brate. Stiu ca din septembrie va trebui sa invete sa doarma mai bine, oricit de stupid ar suna fraza asta, pentru ca dadacele, oricit de dragute si de experimentate ar fi, n-au rabdarea, uneori infinita, a unei mame.

Luna a opta a fost doar a noastra. Cursurile s-au terminat, eu am incercat sa ma relaxez, iar puiul de om a profitat din plin de asta! Ne-am iubit de dimineata pina seara, l-am alaptat si am dormit cu el in brate ore in sir, uitind de dead-lineuri de articole, de rufele nespalate sau de mincarea nefacuta. Si chiar daca uneori ma incearca frustrarea ca am ratat o conferinta sau ca n-am apucat sa citesc ultimul Philip Roth de la un capat la altul intr-o singura seara, gindul ca din toamna totul se va schimba si Gabriel va fi tot mai putin al meu imi echilibreaza mintea obosita. Atunci nu mai privesc nici inapoi, nici inainte, ci doar spre puiul de om care doarme cuibarit in brate, transpirat, linistit, cu mina mica inclestata pe tricoul meu. Iar greutatea dulce a corpului lui lipit de mine imi ajunge!

Muzica in miez de noapte

2011-07-16T15:13:00.000-07:00

Asta seara, in direct de la Aix-en-Provence, Natalie Dessay intrupeaza o Violetta fragila, indragostita, emotionanta, "à fleur de peau"! Si ma bucur ca am un copil cuminte care doarme noaptea si pot sa mai fredonez si un "addio del passato" la miezul noptii, prelinsa pe canapea cu un ceai parfumat, si nu doar "iepuras dragalas" in timp ce 8kg energice incearca sa-mi scape din brate, ciupindu-ma si tragind de haine...

Imi doresc sa merg intr-o vara la festival la Aix! Iar in alta vara la Marciac! Vara vine vremea de fugit din Paris! Vara vine vremea pentru sud, pentru vin rosé baut rece, pentru cimpuri de levantica si pentru multa muzica in aer liber!

La vie est (quand même) belle...

2011-07-13T14:56:00.000-07:00

De fiecare 14 iulie, imi regasesc latura superficiala si frivola! Ma imbat cu champagne (mai putin anul asta, allaitement oblige) si clisee! Imi place Franta de 14 iulie, sprintara si colorata ca o carte postala! Imi plac artificiile! Imi place balul pompierilor! Imi place turul Fratei! Imi place parada pe Champs Elysées!

In zare sint artificii colorate si muzici intra prin ferestrele larg deschise: Aznavour, Ferrat, Brel! Si tocmai cind te simti coplesit de zilele grele, de neputinta de a te adapta vietii celei noi, de distanta pe care un copil o poate aduce intr-un cuplu, Brel se apuca sa cinte un "Valse à mille temps"! Valsul nuntii noastre! Fericirea se scrie acum cu doua brate puternice care te tin strins sa nu te patrunda racoarea noptii in fata ferestrei prin care artificiile continua sa explodeze, ploaie de lumina efemera!

Sapte luni de-acasa

2011-07-10T14:50:00.000-07:00

Simbata seara, ora la care acum un an am fi fost la cinema sau la un restaurant la moda... Puiul de om a facut baie, a supt, incerc sa il adorm. Sint obosita, e obosit, nu am rabdare sa il plimb in brate prin camera, nu am energie sa-i cint un cintec de leagan. Asa ca ma intind in pat, iar el se intinde pe mine, rezemindu-si capul pe umarul meu... Ii murmur incet la ureche, ii spun ca e cel mai grozav bebelus din lume, cel mai cuminte, cel mai vesel, cel mai frumos, cel mai al nostru. Miinile lui mici se misca moale, imi cuprind gitul, capsorul rotund se potriveste mai bine in moliciunea umarului, iar dupa respiratia regulata, rara, inteleg ca a adormit. Nu ma misc ! Nu ma misc nici dupa o ora, cind corpul mi-a amortit in aceeasi pozitie. Fericirea se scrie cu doua miini mici care imbratiseaza o mama obosita...

Duminica de vara, dupa-amiaza caniculara... Sintem toti trei la Viltain, ferma de la care cumparam fructe si lactate proaspete si locale. A inceput sezonul capsunilor. Sub cerul in care norii incep sa se adune de furtuna, vintul s-a pornit si rascoleste praful, cimpul miroase a capsuni si poate a ploaie. Puiul de om doarme fara griji in carut, nasul i s-a acoperit cu picaturi de sudoare, iar parul e ud si lipit de frunte. Noi culegem capsuni, miinile ne sint pline de zahar si pamint, « poate facem si dulceata », fericirea se scrie cu fructe parfumate...

Luni dimineata, din nou doar noi doi, bunicul s-a intors in Romania. Ma bucur ca il am din nou pe Gabriel doar pentru mine, dar am emotii, am ales sa lucrez de acasa si nu stiu daca o sa pot, daca o sa ma lase. Puiul de om insa e agitat, plingacios, nimic din ce fac nu-l multumeste, desi ii cint, il legan, il mingii, il pun la sin, incerc sa ne jucam, sa mincam, sa ne plimbam ! Pe seara, cind agitatia s-a mai linistit, dar oboseala si stresul meu ating cote maxime, zimbetul vioi al lui Gabriel dezvaluie un punct alb pe gingia de jos. Primul dinte m-a asteptat ! La fel si al doilea, iesit zece zile mai tirziu. Fericirea se scrie cu girafe de cauciuc, zimbete stirbe si incisivi timizi...

Luna a saptea n-a fost doar fericire, deocamdata imi aduc aminte si de noptile nedormite, si de sperietura cazaturii, si de intirzierile lui A., si de crizele mele de plins, si de incapacitatea de a ma imbraca in straiele noi de mamica, inca incomode pe alocuri, peste cele vechi de « femme de carrière ». Insa acum stiu ca toate astea se uita, iar peste alte sapte luni nu voi spune decit « Luna a saptea ? Un vis! ».

Dupa timidele inceputuri intr-ale legumelor, in luna a saptea diversificarea a atins culmi nebanuite si pline de surprize. Iar cine spune ca unui bebelus poti sa ii dai orice de mincare pentru ca nu are inca gustul format, se inseala ! Puiul nostru de om si-a manifestat clar preferintele, iar noi i le-am respectat. Cum am fi putut sa rezistam veseliei cu care devora castroanele cu broccoli, dovlecei, anghinari, pere sau iaurt ? In schimb, spanacul, mazarea si fasolea verde au fost ostracizate, ascunse intr-un colt indepartat al congelatorului si rugate sa-si astepte vremea.

Stimulat de jocurile noastre zilnice, Gabriel si-a regasit foarte repede mobilitatea. Pentru a ajunge la obiectul sau jucaria care-l intereseaza, se rostogoleste, se arcuieste, se intide, si iar se rostogoleste. Desi in salonul gol am intins o patura si l-am transformat in loc de joaca, in citeva secunde ajunge pe parchet. E decis sa se miste si nimic nu-l poate opri ! Jucariile sint apucate, aruncate, rasucite, trecute repede dintr-o mina in alta, lovite intre ele, roase, supte, mestecate. Reversul medaliei e insa frustrarea pe care incercarea de a se deplasa o genereaza in corpul micut si activ. Puiul de om nu mai doarme bine, iar in somn se rostogoleste, doarme pe burta, doarme ghemuit, cu genunchii sub el, se agita, bratele sau picioarele prinse sub corp sau atirnind printre barele patului ii amortesc si se trezeste urlind ! Noptile noastre linistite, copilul care dormea « d'un trait » pina dimineata au disparut deocamdata.

Manifestarile afective se inmultesc in fiecare zi... Pentru ca in luna a saptea ne-am trezit din nou impreuna dimineata, jocurile dragastoase si-au regasit locul. Gabriel ma cheama, fie prin tipete ascutite, fie prin tinguieli, pentru ca atunci cind ma vede deasupra patului sa izbucneasca in zimbete si chiote si sa isi intinda bratele spre mine. Il ridic si plecam sa exploram casa, sa deschidem ferestrele, sa lasam soarele sa intre in casa. In bratele mele, puiul de om ma trage de par, imi linge obrajii, imi roade barbia, imi framinta buzele cu miinile mici. Ma iubeste asa cum stie el, cu toata fiinta, intr-un dezinteres total. Cind se simte increzator si stie ca sintem doar noi, imi ofera cireasa de pe tort, silabe rostite strengareste « da », « be », « ba »,«ga », « meme », « baba » sau « babababa »!

Cind iesim « in lume », teama de necunoscuti incepe sa se manifeste si ea. Bebelusul vesel incremeneste la fiecare fata noua care se apleaca spre el, se incrunta si incepe sa plinga. Degeaba il mingii si ii spun ca mamica si taticul sint cu el, primele minute cu o persoana necunoscuta sint mereu dificile !

Intr-o dupa-amiaza de simbata, doi prieteni care asteapta un bebelus pe la sfirsit de iulie au venit pe la noi. Am discutat despre nastere, alaptare, hainute si alte produse de puericultura. Le-am oferit patutul special pentru alaptare pe care il folosisem pentru Gabriel in primele luni. Le-am oferit si o parte din hainute. Cautind prin ele, am gasit prima pijama a puiului de om, cea pe care o purtase la maternitate, imediat dupa nastere. Era atit de mica ! Oare cum incapuse in ea, oare cum bucatica aia de cirpa ii fusese atit de mare acum sapte luni, incit plutea in ea, adormit, in pozitie fetala ? Trecusera doar sapte luni, dar trecuse deja o viata ! Aveam deja experienta, dadeam sfaturi unor viitori proaspeti parinti, ne desparteam de lucrurile pentru « copii mici » pentru ca acum aveam un « copil mare ». Si chiar daca mi-e dor de Gabriel bebelus, si chiar daca primele luni, atit de fragile si intense, ma fac sa mai vreau un copil, sint fericita ca are sapte luni, ca il vad crescind sanatos si vesel si abia astept si restul de sapte sute saptezeci si sapte de luni!

Allô, maman, bobo...

2011-06-24T14:45:00.000-07:00

Simbata spre duminica noaptea, Orfeu ma leagana duios, in bratele lui am uitat de griji, de stres, de lipsa de timp si de odihna ! Dorm linistita, urmeaza o zi relaxata, « weekenders on our own », cum ar fi zis Lou Reed ! Deodata aud o trosnitura, ca si cum as fi scapat un pepene pe parchet, urmata de urlete ! Apoi vocea lui A., urlind si el « Copilul !!! »

Nu inteleg ce se intimpla, sint sonata si nu-mi dau seama daca visez sau sint treaza, sint incapabila sa ma misc ! A. sare de linga mine si citeva secunde mai tirziu il simt (de vazut nu vad pentru ca nici unul dintre noi nu se gindeste sa aprinda vreun bec) cu Gabriel, care urla asa cum nu l-am mai auzit vreodata, in brate, incercind sa il linisteasca ! Mintea mea intelege ca a cazut din pat, dar inima mi-a stat in loc si nu intelege ce s-a intimplat ! Ma simt ca un spectator la cinema, vad ce se intimpla, dar nu pot sa constientizez ca ni se intimpla noua, ca bebelusul nostru fragil a cazut direct pe parchet, ca un sac de cartofi ! Ma scutur, ma frec pe fata, sint sub soc si incapabila sa-l linistesc pe puiul de om, nu stiu ce sa-i spun, nu stiu cum sa-l tin, pamintul mi-a fugit de sub picioare si sint in cadere libera...

Gabriel e foarte speriat, dar A., care isi pastreaza calmul, reuseste, nici acum nu stiu cum, sa-l linisteasca, sa-l mingiie. Plecam la urgenta ? Eu zic da, A. zice nu, el crede ca e doar sperietura si ca dupa ce o sa doarma un pic, o sa uite (a posteriori, am facut ceea ce nu e deloc recomandat, sa il lasam sa doarma dupa un traumatism cranian). Ei doi reusesc sa adoarma, ma duc in bucatarie sa beau apa, ceasul de pe cuptorul cu microunde arata 4.33 ! Nu pot sa dorm ! Nu pot sa pling ! Inca nu inteleg ce ni se intimpla...

Astept doua ore, apoi ii trezesc ! Gabriel urla in continuare, e speriat si il doare ! Il dezbracam, il studiem pe toate partile, are o vinataie pe umarul drept, iar posibilitatea unei fracturi ne fulgera ! « Ce facem ? » « Hai la urgenta !» Puiul de om refuza scaunul de masina, pozitia il jeneaza si umarul il doare prea tare ! Il tin in brate, desi mi-am jurat ca n-o sa fac asta niciodata ! Noroc ca spitalul e aproape ! Cind intram pe aceleasi holuri pe care le cunostem prea bine inca din vizitele nocturne la urgente din sarcina, mi se inmoaie picioarele! Pediatra e o interna tinara, vesela si relaxata ! In visul meu eram si eu asa, vesela si relaxata ! Dar in realitate, aveam un copil de sase luni cu traumatism cranian si posibila fractura la umar, nedormit si, mai ales, foarte speriat ! Tinara vesela si relaxata il examineaza pe toate partile, puiul de om are un cucui si reactioneaza puternic cind ii atinge umarul. Ne trimite la radiografii ! Nici nu ma mai gindesc la contraindicatii, mergem ! Dar e duminica dimineata, iar radiologul se lasa asteptat !

Sint in continuare incapabila sa inteleg ce si cum s-a intimplat ! A. imi povesteste ca mi l-a dat sa-l alaptez, dar eu nu-mi amintesc nimic ! Nu stiu daca s-a rostogolit sau daca eu l-am impins ! Nu stiu de ce l-am pus spre margine si nu intre noi ! Am mintea goala, vreau sa se termine totul, il vreau pe Gabriel inapoi, vreau bebelusul nostru perfect, fara plinsete si spaime ! Ma gindesc doar la Natalie Portman in « The other woman », am nevoie sa ma conving ca nu eu l-am impins, ca a fost un accident ! Minutele trec greu, vine radiologul, e plictisit si enervat ca l-am trezit din somnul dulce de dimineata, Gabriel urla si mai rau dezbracat, imobilizat pe masa. Nu mai pot sa mai stau ! Brusc, mi se pare ca ideea sa venim la spital a fost proasta, l-am speriat si mai tare pe puiul nostru de om !

Ne intoarcem in salon, A. reuseste sa il adoarma in brate, eu ies sa caut cafele ! Ma simt prea rationala si prea stresata, mi-e ciuda pe A. care ramine calm, in bratele caruia Gabriel inceteaza sa urle ! Mi-e teama ca o sa refuze sinul, asociindu-l cu socul cazaturii !

Pe la 10.30, pediatra tinara si vesela revine cu rezultatele radiografiilor. Totul e in ordine, nici o fractura, nici o fisura, nici un hematom, ne trimite acasa cu o foaie pe care sint marcate detaliile care trebuie supravegheate in urmatoarele 48 de ore ! O sperietura, zice ea ! Noi dam complezent din cap, spunem « merci » si plecam acasa !

Pe seara i-am sunat pe ai mei, aveam nevoie sa aud de la propria mama ca ceea ce s-a intimplat e ingrijorator, dar nu e sfirsitul lumii, ca i s-a intimplat si ei sa fie o secunda neatenta cu mine, dar uite ca am crescut si ce fata mare si frumoasa are mama ! Dar mama personala m-a certat, pozind in ipostaza mamei model care da lectii copilului personal, mama ingrata la rindul lui ! Abia atunci am cedat si am plins ! Abia atunci am descarcat grija si culpabilitatea ! Iar A. a stiut din nou sa fie calm, iar bratele lui m-au adormit de data asta pe mine.

Gabriel a fost trist citeva zile ! N-a mai avut chef de joaca, n-a mai fost la fel de nerabdator sa se miste, sa se rostogoleasca, sa sporovaie pe limba lui. Durerea la umar era evidenta, sperietura nu-i trecuse nici ea. Iar eu nu-l ajutam deloc, fiind cel putin la fel de speriata ca el. Cind mi-am muscat buzele si am inceput sa-i zimbesc iar si sa-i cint, mutrisoara lui incruntata s-a destins, zimbetul atit de drag a reaparut ! Incet, cu incurajari, a reinceput sa-si foloseasa bratul drept. Osteopatul care l-a vazut joi i-a prins grozav de bine, a recuperat toate miscarile pe care le facea inainte de cazatura, ba chiar cu mai multa vigoare, parca.

Stiu prea bine ca povestea asta a fost cea a primei cazaturi ! Stiu prea bine ca, oricit am incerca noi sa securizam mediul in care evolueaza puiul de om, vor mai fi cazaturi ! Va cadea de pe bicicleta, se va bate in curtea scolii, va fi complexat de acnee, va suferi din dragoste ! Nu voi putea impiedica loviturile ! Pot sa incerc sa pun covoare in jurul patului pentru a atenua socul ! Dar nu pot sa pun covoare nici in curtea scolii, nici in inima fetelor de care se va indragosti ! Asa ca trebuie sa invat calmul si intelepciunea! Pentru ca puiul de om sa aiba incredere in parintii lui, sa aiba incredere ca orice s-ar intimpla noi vom fi linga el si vom obloji toate loviturile cu gesturi blinde si vorbe bune.

Prima jumatate de an

2011-06-17T14:58:00.000-07:00

Daca luna a cincea a fost luna miracolelor, luna in care m-am simtit in sfirsit o mama implinita, si asta din cauza succesului tirziu dar rasunator al alaptatului, luna a sasea a fost dominata de haos. De la inceput si pina la sfirsit. Iar acum, a posteriori, culpabilizez si-mi torn cenusa in cap pentru ca n-am stiut (inca o data) sa fiu « wonder woman » si sa imbin cu succes cariera de mama si cariera universitara.

Dupa vacanta bretona care ne adusese aer curat si multa liniste, dupa sarbatorea Pastelui cind reusisem sa pregatim bucate alese si sa simtim ca avem, din nou, o viata normala in care puiul de om se integra perfect, a trebuit sa ma reintorc la munca, iar Gabriel a ramas in timpul zilei cu unul dintre bunici. In universitatile franceze, luna mai e o luna grea, incarcata de examene, conferinte, comisii si sedinte. N-am avut de ales si am luat taurul de coarne ! Eram atit de prinsa de munca, incit in timpul in care eram la facultate, nici macar nu apucam sa sun acasa sa aud ca piticul e bine, ca doarme, ca maninca, ca se joaca. Dimineata, cind bunicul il lua din patutul in care avea obiceiul sa-si faca monologul de dimineata in timp ce isi dezmortea bratele si picioarele si il intepenea in leagan cu o suzeta in gura, mi se rupea inima. Dar nu aveam timp pentru cursuri de puericultura, ma grabeam. Stiam ca bunicul era plin de intentii bune, si in plus era ultima noastra solutie. Trebuia sa o scoatem cumva la capat timp de o luna. Dupa-amiaza, ma grabeam din nou. De data asta in sens invers, spre casa, cu sinii gata sa explodeze. Piticul isi daduse tot programul peste cap, nu mai voia sa manince, nu mai dormea bine la prinz. Inca n-am elucidat misterul refuzului de a se alimenta bine, cert e ca atunci cind ajungeam acasa, abia reuseam sa ma spal pe miini in nerabdarea si urletele lui Gabriel care voia sa suga si facea asta cu atita sete si pofta incit se ineca in lapte. In fiecare astfel de dupa-amiaza timpul se oprea pentru a ne lasa sa ne regasim, sa ne adulmecam, sa ne iubim. Piticul sugea cu pofta iar eu imi muscam buzele si ma fortam sa nu pling, plina de ciuda pe primar, pe guvern, pe directorii de cresa si mai ales pe mine, mama ingrata care se intorsese la munca. Si toate astea dupa ce in tren, in drum spre casa, imi rumegasem frustrarile legate de articolele nescrise, de conferintele la care nu putusem ajunge, de colaborarile pe care le aminasem. Viata cea veche si viata cea noua mai aveau inca de luptat, iar apele in care ma scaldam aveau sa mai fie tumultoase ceva vreme.

Haosul in care il plonjasem, cu orare neregulate si lipsa mea de acasa, nu l-a impiedicat pe puiul de om sa fie pe zi ce trece mai sociabil, mai vesel, mai dornic de comunicare. Interactionam din ce in ce mai mult, din ce in ce mai bine. O duiosie incintata ma cuprindea mereu cind, desi infometat, se oprea din supt pentru a ma privi si a-mi zimbi, pentru a se intoarce mai apoi cu si mai mare pofta la sin sau cind, aplecindu-ma deasupra lui pentru a ne juca, imi prindea fata in miinile mici si izbucnea in hohote de ris.

Pentru a completa harababura din capul meu si din viata noastra, la finalul lunii am inceput si diversificarea. Desi pediatra ne spusese ca « putem incepe » inca de la inceputul lunii, fara insa a ne forta mina, citeva saptamini bune nu m-am simtit in stare. L-am trimis pe A. sa cumpere un sac de morcovi bio, i-am depozitat cu grija in sertarul de plastic al frigiderului si am asteptat momentul de inspiratie. Am asteptat sa fie week-end, sa fie si A. de fata. Dar in week-end mi-a pierit curajul. Prima lingurita de piure insemna un nou pas spre ruperea puiului de om de mine, iar eu, frustrata inca de sarcina prea scurta, de primele luni prea grele, nu ma puteam hotari sa tai inca un fir din funia groasa a nevazutului cordon ombilical care ma leaga de Gabriel de sase luni incoace si pentru inca o viata. Asa ca am asteptat o noua saptamina si un nou week-end. In cel de-al treilea, am scos baby-cook-ul din dulap, m-am inarmat cu bavete cit mai mari si lingurite cit mai multe si ne-am lansat !

Prima experienta intr-ale leguminoaselor a fost stresanta si pentru Gabriel, si pentru mine... A. filma si facea fotografii, bunicul imi explica ce si cum sa fac, puiul de om se zbatea in bratele mele si se scutura din toate incheieturile cind o picatura de morcov reusea sa ajunga in gura si nu pe haine sau pe parchet. Urmatoarele piureuri nu le-am mai dat eu, ci bunicul, pentru ca datoria ma chema la munca in timpul saptaminii. Am suferit in tacere si-am strins din dinti. Asteptasem luni de zile sa ne initiem in tainele gustului, sa incepem incet, sa savuram morcovii, anghinarile sau broccoli, iar acum simteam ca etapa asta din ucenicia noastra de parinti imi fusese furata.

Luna a sasea a fost stresanta pentru mine si haotica pentru puiul de om. La finalul ei, cind am tras linie, m-am gindit ca facuse putine progrese, mai ales la capitolul motricitate. Daca la inceputul lunii incepuse sa se rostogoleasca, pina la sfirsit refuza si sa mai stea pe burta. Lipsa mea de acasa, lipsa de antrenament si de joaca se faceau simtite si-mi adinceau si mai mult senzatia ca nu facusem o alegere inteleapta din intoarcerea la munca. Alte « achizitii » insa imi inseninau mintea obosita. Gabriel reusea acum sa isi prinda picioarele si sa le bage cu pofta in gura si asta in timp ce-mi arunca zimbete satisfacute. Dormea numai pe o parte, cuibarindu-se, cautindu-ma, asa cum invatase sa adormim impreuna. Incetase, cu mici exceptii, sa mai plinga, iar nevoile se manifestau acum prin diverse sunete si gesturi... tinguieli pline de jale si frecat la ochi pentru somn, tipete ascutite pentru plictiseala, chiuituri, chicoteli si risete pentru chemat la joaca. Am invatat tot acum ca puiul de om era sensibil la gidilaturi, ca stia sa se joace, sa glumeasca, sa rida minute in sir, dar si ca putea sa fie foarte atent si concentrat, urmarind fara sa clipeasca dialogurile noastre.

Mica revolutie a lunii a sasea a fost Manduca. Port-bébé-ul a incetat sa fie un intrument de tortura si s-a transformat in mijlocul de locomotie de predilectie, din care lumea putea fi vazuta, auzita, mirosita, pipaita. Am profitat de noua mobilitate si de vara timpurie si cutreierat padurile si castelele franciliene in fiecare week-end. Ba mai mult, ne-am incumetat sa mergem si la ferma, am cules capsuni, ridichi si salata prin praf si vint si-am stiut atunci ca nu mai avem un bebelus, ci un baietel curios, rezistent si dornic sa exploreze lumea.

In fiecare seara, dupa ce-l adormeam, continuam sa-l privesc minute in sir, incapabila sa ma dezlipesc de el, sa il dezlipesc de mine si sa il pun in patutul lui. Chipul atit de expresiv din perioadele de veghe ale baietelului nostru devenea din nou chipul linistit de bebelus pe care il contemplasem in primele zile la maternitate. Corpul incordat ca un arc in timpul zilei se relaxa, devenea mai greu, miinile mici si puternice cu care imi framinta bratele sau fata se destindeau intr-o mingiiere usoara. Din cind in cind, un zimbet ii lumina fata prin somn. Atunci speram ca e un copil fericit, care stia ca e iubit chiar daca nu eram linga el tot timpul sa i-o spun. Trecuse deja o jumatate de an de cind il adormeam asa, seara de seara, si nu voiam sa mai fie niciodata altfel!

De cind n-ai mai citit o carte buna?

2011-05-24T09:20:00.000-07:00

"C'était au reste un de ces hommes qui aiment assister à leur propre vie, considérant comme déplacée toute ambition de la vivre.

On aura remarqué que ceux-là contemplent leur destin à la façon dont la plupart des autres contemplent une journée de pluie."

"Hervé Joncour continua à raconter sa vie comme jamais, de sa vie, il ne l'avait racontée. La jeune fille continuait à le fixer, avec une violence qui arrachait à chacune de ses paroles l'obligation de sonner comme mémorable."

"Madame Blanche ne bougea pas d'un millimètre. Elle gardait les lèvres entrouvertes, on aurait dit la préhistoire d'un sourire."

"Mille fois il chercha ses yeux, et mille fois elle trouva les siens. C'était comme une danse triste, secrète et impuissante. Hervé Joncour la dansa très avant dans la nuit puis se leva [...] et [...] partit. Avant de sortir de la pièce, il regarda une dernière fois vers elle. Elle était en train de le regarder, de ses yeux parfaitement muets, à des siècles de là."

"Il avait en lui la quiétude inentamable des hommes qui se sentent à leur place. Parfois, les jours de vent, il descendait à travers le parc jusqu'au lac, et restait pendant des heures, sur le bord, à regarder la surface de l'eau se rider en formant des figures imprévisibles qui brillaient au hasard, dans toutes les directions. De vent, il n'y avait qu'un seul : mais sur ce miroir d'eau on aurait dit qu'ils étaient mille, à souffler. De partout. Un spectacle. Inexplicable et léger.

Parfois, les jours de vent, Hervé Joncour descendait jusqu'au lac et passait des heures à le regarder, parce qu'il lui semblait voir, dessiné sur l'eau, le spectacle léger, et inexplicable, qu'avait été sa vie".

" - Autrefois j'ai connu un type qui s'était fait construire un chemin de fer pour lui tout seul.

Dit-il.

- Et le plus beau, c'est qu'il l'avait fait tout droit, des centaines de kilomètres sans un seul virage. Il y avait une raison à ça, d'ailleurs, mais je l'ai oubliée. On oublie toujours les raisons. Quoi qu'il en soit: adieu.

Les conversations sérieuses, il n'était pas vraiment taillé pour. Et un adieu, c'est une conversation sérieuse."

Soie - Alessandro Baricco

Cum am ajuns sa ma gindesc sa nu mai imi platesc impozitele

2011-05-19T04:19:00.000-07:00

O prietena mi-a spus de curind "o sa anunt cresa cind opresc pilula, sa ma treaca din timp pe lista de asteptare"! Franta e campioana natalitatii in Europa. In Franta, concediul de maternitate dureaza doar zece saptamini dupa nastere. Numai 10% dintre copiii din Franta au un loc la cresa. Restul? Pai, se descurca... doar sintem in patria "liberté, égalité, fraternité"!

Dar, pentru ca speranta moare ultima, ne-am incercat sansa. Mai intii, am intrebat care-s obiceiurile locului. Ni s-a spus ca trebuie sa insisti, ca nu e suficient sa te treci pe lista de asteptare inca de cind testul de sarcina e pozitiv, ba trebuie sa faci scrisori de motivatie, sa-i hartuiesti cu telefoane pe directorii de cresa, sa faci lobby la primar, vice-primar sau orice angajat al primariei care ar binevoi sa te bage in seama! Ne plac provocarile, asa ca ne-am lansat! Mai intii, am dat telefoane! Dar aici un director de cresa are un program mai incarcat decit un ministru! Asa ca am batut la usile primariei!

Am primit un rendez-vous cu vice-primarita "en charge de la petite enfance". Intr-o simbata, pe 23 aprilie, taman cind Gabriel implinea cinci luni si taman in ultima noastra zi de vacanta bretona! Dar ce mai conta o zi de vacanta in plus, ne-am intors acasa val-virtej sa pregatim "interviul"! Si l-am pregatit sirguincios, cu argumente imbatabile (n-avem familie care sa ne ajute nici macar din cind in cind, avem scrisoare din partea HR cum ca angajatorii nostri ne sustin in demersuri, bla bla bla). Ne-am imbracat copilul frumos si l-am rugat sa fie cuminte si sa-i faca ochi dulci primaritei. Madame ne-a ascultat dind din cap intelegator, apoi ne-a zis pe un ton blajin "n-aveti nici o sansa"! Am reluat atacul cu argumente suplimentare si am obtinut prima victorie, ne-a subliniat numele cu un marker verde si ne-a zis "sinteti prea departe pe lista de asteptare, dar voi aduce in discutie cazul dumneavoastra in comisia de atribuire a locurilor"! Locurile la cresa sint prin urmare dezbatute in comisii municipale! Cind credeam ca interviul se apropie de final, am aruncat in joc ultima carte cerindu-i citeva zile la "halte garderie" (o minicresa de urgenta in care iti lasi copilul daca dadaca e bolnava sau ai ceva sedinte neprevazute) pentru a ma ocupa propriile-mi comitete si comitii! Conditia mea de conferentiar a parut sa deschida o usa secreta, ne-a vorbit de o cresa parentala, in care parintii trebuie sa se implice macar jumatate de zi pe saptamina si unde sint foarte putini copii, deci e bine! Noua ne-a batut inima mai repede, desi la plecare ne-a repetat ca nu ne promite nimic! Ne-a chemat, in schimb, doua saptamini mai tirziu, dupa comisie, pentru "rezultate"!

Doua saptamini mai tirziu, la sapte trecute fix, aveam din nou rendez-vous cu Madame. Care a intirziat! Cam jumatate de ora! Dar ce mai conta? Ce mai conta ca anulasem un curs numai ca sa ajung la timp? Asteptam vesti importante! Intrevederea a fost scurta, mai putin de cinci minute, timp berechet ca sa aflam ca, de fapt, comisia fusese aminata o saptamina! Pai bine, Madame, dar n-aveti secretara care sa ne anunte si pe noi si sa anuleze? Sa nu ne pierdem timpul degeaba? Evident, aceste ginduri au ramas doar la mine in cap pentru ca ei i-am explicat, din nou, cit era de draguta ca se interesa de cazul nostru si cita nevoie aveam noi de locul la cresa!

Fix o saptamina mai tirziu, rebelote! Din nou Madame a intirziat, dar din nou a fost draguta si blajina cind ne-a dat trista veste! Nu putuse face nimic pentru noi! Eram prea departe pe lista de asteptare! Nici macar cele trei zile de "halte garderie" nu putuse sa le obtina! Deja ma intrebam, de data asta cu voce tare, care e sensul unei crese "de urgenta" daca nu se poate ocupa de cazurile de urgenta! Pentru ca inca sintem pe lista de asteptare, nu mi-am permis sa stric bunele relatii cu Madame, asa ca i-am multumit si am iesit repede, pina ma mai puteam abtine...

Acum stau si ma intreb! Oare de ce ne-a chemat atit de des pe la ea? Daca chiar ii eram simpatici si ii facea placere sa ne vada, putea sa ne pricopseasca si cu un loc pentru Gabriel! O ipoteza ar fi ca poate functionarii francezi sint si ei corupti si astepta un plic discret! A doua ipoteza ar fi tot ca functionarii francezi sint si ei corupti si astepta sa aderez la partid!

Pina una, alta, ma gindesc serios sa nu mai platesc impozitele locale! Asta dupa ce merg in audienta la primar sa-i comunic decizia mea! Inteleg foarte bine principiul solidaritatii, care serveste drept scuza universala, dar daca banii mei se duc in constructia de locuinte sociale in care sint cazati cu chirie persoanele cu probleme care mai apoi au prioritate pentru locurile la cresa, eu refuz sa ii mai platesc! Cel putin pina vad ca principiul solidaritatii mi se aplica si mie si n-o sa fiu nevoita sa fac curs cu Gabriel in Manduca!

Paris by night

2011-05-16T11:00:00.000-07:00

Dupa aproape un an de zile, semn ca viata a redevenit normala, vinerea trecuta ne-am intors la cinema. Si nu pentru a vedea orice film, ci un film asteptat, comentat, disecat inca inainte de aparitie, "Midnight in Paris". Pentru ca nu mai fusesem la cinema de mult timp, pentru ca imi place Woody Allen si pentru ca iubesc Parisul, aveam toate sansele ca revederea mea cu o sala de cinema sa fie incarcata de emotii si "good vibes"!

Si cu toate astea, am fost dezamagita. Nu profund dezamagita, cind am iesit din sala i-am propus totusi lui A. sa fugim pina pe cheiurile Senei si sa profitam de Parisul nocturn, dar el, mai responsabil decit mine, m-a dus repede acasa unde puiul nostru de om dormea fara griji, dar suficient de dezamagita, cam ca dupa o cina mediocra intr-un restaurant instelat de Michelin cind bucatarul rateaza specialitatea casei, pe care tu abia asteptai sa o savurezi.

"Midnight in Paris" e un film... dragut! Si lipsit de inspiratie! E un film al unui mare regizor, care insa nu cunoaste Parisul, sau il cunoaste din auzite. Am inteles iesind din sala ca tristetea si dezamagirea mea proveneau mai ales din faptul ca Dl Allen n-a gasit sau n-a cautat sa se inspire din Parisul de azi, asa cum o facuse inainte in New York, Londra sau Barcelona, si a cazut, afundindu-se pina la genunchi, in mlastina cliseului. Si asta nici macar pentru a deplinge degradarea "spirituala" a cartierelor istorice, asa cum o face Suchon in "Rive gauche", ci doar pentru o mica lectie moralizatoare "à l'eau de rose" despre nostalgie, inadaptare si personalitati aparent anacronice.

"Midnight in Paris" e, in ciuda virstei realizatorului, un film adolescentin... Sau poate spun asta pentru ca, in tineretea-mi agitata, citind "The sun also rises" pe acoperisul unui bloc grenadin, visam si eu, ca si Gil, la Parisul anilor 20, cind Hemingway si Zelda Fitzgerald se imbatau la Dôme si la Coupole, cind Dali si Bunuel nasteau suprarealismul, cind pe strazile din Saint Germain rasuna Cole Porter... Inteleg ca agitatia creatoare a vremurilor respective poate fi plina de inspiratie, dar vremurile respective s-au dus, Parisul s-a schimbat si mi-as fi dorit un film acid, cum numai dl Allen stie sa faca, despre moravurile unei societati care se declara de stinga, desi ramine burgheza si conservatoare, despre "bobos", "écolos" si noile cartiere "branchés". Woody se multumeste insa sa filmeze cuminte Place Vendôme si Champs Elysées, sa faca vizite bucolice, precum hoardele de turisti americani, la Giverny si la "marché aux puces" si sa profite, gratie aparitiei Dnei Bruni?, de superba expozitie Monet la Grand Palais.

Un film cuminte, deci, care, cocorico, incinta critica franceza pe Croazeta. Un film in care Parisul sub ploaie e dragut, dar nu e magic si nici actual. Astept deci sa vad un film fermecat despre Paris, asa cum n-am mai vazut de la Amélie incoace.

Luna a cincea sau revolutia din aprilie...

2011-05-14T14:18:00.000-07:00

Pe 23 aprilie, in simbata de Pasti, Gabriel a implinit cinci luni. Il priveam jucindu-se in balansoar, concentrat pe cubul din lemn colorat « made in Germany » si nu in China, precum 99% dintre produsele pentru bebelusi (pina si faimosul Bugaboo e fabricat in China, desi l-am platit toata alocatia pentru nastere cu care ne-a blagoslovit statul francez). Era atent, miinile mici si pufoase, cu palme moi de pisoi, apucau cubul, il intorceau pe toate partile, si-l treceau una alteia, apoi il indreptau cu siguranta spre gura. Gesturile erau insotite de chiote, de hohote de ris si de combinatii alambicate de pufnituri si de vocale. Bebelusul neajutorat, somnoros si plingacios, pe care trebuia sa-l hranim foarte des, zi si noapte, bebelusul care cerea atit de mult din timpul si linistea noastre disparuse deja. Acum aveam un baietel cuminte, jucaus, independent si foarte vesel. Iar viata noastra incepuse sa semene din nou cu o viata normala...

Noua noastra viata, intrata pe fagasul normalitatii, am simtit-o la masa de Paste. Daca de Craciun eram obositi, atit de obositi incit pina si telefoanele rudelor si parintilor ne-au agasat (eram prea absorbiti de ritmul muls, hranit, sterilizat), daca sarmalele la care visam inainte de nastere au fost inlocuite de o rata congelata de la Dl Picard, iar cozonacul de o prajitura de la acelasi domn, congelata si ea, de Paste ne-am luat revansa ! Am gatit si drob, am vopsit si oua, iar A. a mers la slujba si ne-a adus lumina in casa. Ne simteam din nou ca pe timpuri, odihniti si disponibili, ba chiar aveam senzatia minunata a unei ancore care ne va lega mereu unul de altul, aveam senzatia foarte prezenta a noastra ca familie, ca niciodata altcindva.

Luna a cincea fusese o luna miraculoasa, iar primavara venita prea devreme cu liliac, glicina si meri infloriti avusese un rol important... Primavara ne-a scos din casa. Ne-a trimis la plimbare prin parcuri si gradini. Am redescoperit bucuria duminicilor insorite la Vaux le Vicomte, la Giverny, la Sceaux sau, si mai bine, am evadat o saptamina in Bretania, toti trei ! Aerul curat si cald nu l-a mai adormit pe Gabriel, care descoperea acum imagini noi, mirosuri noi, jocuri de lumini si umbre printre frunzele copacilor.

Dar minunea cea mare, sau revolutia de lapte, s-a produs pe la patru luni si jumatate, in timpul citorva zile agitate. Pentru ca incepusem munca in forta de mai bine de o luna, nu mai aveam cind sa il pun pe Gabriel la sin, iar in timpul zilei mama ii dadea in biberon fie lapte muls, fie lapte praf... Eram foarte trista pentru ca desi codul muncii stipuleaza ca orice anjagator ar trebui sa dispuna de o sala in care mamele ar putea sa alapteze sau sa se mulga, universitatea e in criza de spatiu, asa ca a trebuit sa ma mulg prin toalete (intretinerea lactatiei oblige!) si sa arunc laptele din cauza conditiilor insalubre. Culpabilitatea ma fulgera la fiecare sticla aruncata in WC, oftam, clateam pompa si intram in curs. Aveam impresia ca traiam doua vieti paralele, cea de mama si cea profesionala, si simteam cum una o devoreaza pe cealalta, macinindu-mi nervii obositi...

Apoi, A. s-a capatat cu o raceala si a parasit temporar dormitorul conjugal. Pentru ca nu-l mai aveam linga mine sa ma ajute cu biberoane&co si pentru ca eu insami eram prea obosita, il luam pe Gabriel cu mine in pat cind se trezea in timpul noptii. Stiam ca am lapte, nu-mi era frica sa dorm cu el linga mine, l-am « responsabilizat » si i-am explicat ca daca ii e foame, gaseste ce-i trebuie fara sa ma trezeasca. Supriza a fost ca a functionat. Ba mai mult, ne-am « regasit » unul pe altul in timpul noptii, dupa ce ziua ma tinea departe de el... Nu m-am gindit (si nu ma gindesc nici acum) ca nu e bine ce-am facut, ca un bebelus trebuie sa doarma in camera lui si in patul lui. Aveam nevoie de el, el avea nevoie de mine, iar eu ma hotarisem sa nu mai ascult decit de instinct, pentru alte sfaturi oricum n-aveam timp...

Cind noul nostru ritual nocturn s-a instalat cu drepturi depline, chiar si dupa ce lui A. i-a trecut raceala, mama s-a intors acasa. Am ramas din nou toti trei, cu doua saptamini de vacanta pentru mine. Din prima zi, dupa ce am dus-o pe mama la aeroport, Gabriel a refuzat biberonul ! Poate fiindca il asocia cu prezenta ei, poate fiindca ma simtea pe mine disponibila pentru el, biberoanele pe care uram sa le spal si sterilizez au primit statut « non grata ». Iar Gabriel a cerut sin ! Chiar si ziua ! Chiar si cind ii era foarte foame si inainte n-ar fi avut rabdare sa suga ! Chiar si cind, a doua zi dupa plecarea mamei, in plimbare la Giverny, a trebuit sa capitulez, sa las biberonul pe masa si, in mijlocul restaurantului, sa-mi inving timiditatea si sa il pun la sinul pe care il cauta cu disperare.

Dupa ce mi-am revenit din nauceala, dupa ce mi-a trecut frica « oare maninca destul? »(atitea luni de biberon si cantitati bine controlate lasasera ceva sechele), dupa ce am incasat cu zimbetul pe buze remarca pediatrei « copilul dumneavoastra regreseaza daca in loc sa ceara biberon, se intoarce la sin », dupa ce pompa a ramas nefolosita pe noptiera, am inteles ca viata noastra devenise si mai frumoasa ! Cistigasem timp, eram mult mai liberi in miscari (vacanta in Bretania, asteptata cu angoasa « cum o sa fac sa-l hranesc? », a fost « piece of cake »), iar mesele devenisera momente grozave de complicitate, puiul de om ridicindu-si din cind in cind privirea de la sin ca sa-mi zimbeasca smechereste, pentru a se cuibari din nou mai apoi, cu si mai multa sete.

Iar in rest ? Numai de bine, ca sa zic asa... Dupa ce am inteles confortul si libertatea pe care ti le ofera alaptatul, restul evenimentelor au capatat mai putina importanta ! Gabriel a continuat sa se dezvolte in ritmul lui, cu pasi mici, dar siguri... Genele au crescut lungi si rasucite, jucariile au inceput sa fie apucate, aruncate pe jos, roase si linse, gesturile au devenit precise. Suzeta e scoasa, privita si apoi bagata din nou in gura. Tinut de miini se ridica in fund, iar asta il distreaza atit de mult incit chiuie si izbucneste in hohote de ris. A devenit sociabil si avid sa comunice, sa zimbeasca de fiecare data cind i se zimbeste si sa vorbeasca de fiecare data cind i se vorbeste.

Cit despre noi, ne minunam pe zi ce trece de schimbarile din el si din noi si glumim despre pagubele colaterale (dupa tendinita, a inceput sa-mi cada parul) cu Rocio, moasa grozava cu care am inceput reeducarea perineului. Unele lucruri marunte s-au schimbat deja in cinci luni, cada mica si albastra a fost inlocuita cu o cada mare si verde in care poate sta asezat si se poate juca in apa pe saturate, foamea nu se mai manifesta prin plinset, ci prin tinguieli induiosatoare, Gabriel nu mai adoarme leganat cu mine cintind « Batrinul refugiu », ci adoarme la sin, zimbind, iar pompa de muls a iesit din circulatie. Alte lucruri importante s-au schimbat si ele, ne simtim tot mai mult parinti, simtim cum in fiecare zi, fire lungi, nevazute, ne leaga pe toti trei intr-o crisalida transparenta si plina de tandrete, in care aripile puiului de om se dezvolta incet, armonios, asemeni unei broderii delicate...

In luna a patra vine primavara...

2011-04-23T15:13:00.000-07:00

Dupa ce nasti, te lovesti si mai apoi te adaptezi dificultatilor primelor luni, urmatoarea intrebare grea e "cit stau acasa?" In tarile cu natalitatea scazuta, intrebarea are un raspuns confortabil, concediul de maternitate e in general foarte lung. Dar cind traiesti in tara campioana a natalitatii in Europa, inghiti in sec spunindu-ti ca in alte parti strugurii sint acri si te multumesti cu cele zece saptamini legale.

Zece saptamini inseamna foarte putin. Nici nu e de mirare ca frantuzoaicele alapteaza cel mai putin, desi fac cei mai multi copii. Cum sa mai ai chef sa alaptezi cind stii ca abia ce ai pus mecanismul in functiune, abia ce ai depasit inceputurile dificile, trebuie sa-ti intarci odrasla sau sa jonglezi cu pompe prin birouri incuiate bine si sa alergi cu biberoanele de lapte matern in sacul izoterm prin transportul in comun?

Intr-una din cartile sale, dl Brazelton recomanda proaspetelor mamici sa ramina acasa cu proaspetii bebelusi macar patru luni, primele trei pentru ei, a patra pentru ele. Motivul e cit se poate de simplu: in primele trei luni, un copil are nevoie de multe ingrijiri (care genereaza multa oboseala pentru mama) fara a da mare lucru in schimb. Incepind cu a patra luna, puiul de om fragil si neajutorat devine interactiv, iar zimbetele, gingurelile si chiuiturile lui rasplatesc eforturile si noptile nedormite.

Mi-as fi dorit sa am parte de aceasta a patra luna. De data asta n-a fost sa fie insa! Asa ca m-am intors la munca! Cu multa indoiala si grija! Cu multe masuri organizatorice! Cu multa tristete! M-a durut cind am inteles cit de putin are nevoie de mine, de fapt! Cit de independent era, deja! In trenul de periferie, in drum spre casa, cu ochii pierduti in peisajele blocurilor triste din cartierele sarace si ale gradinilor inca neinflorite din cartierele rezidentiale, ma gindeam ca poate dormi fara mine, ca altcineva poate sa-l hraneasca, sa-l legene, sa-l mingiie, sa-i cinte. Si-mi era ciuda! Teribil de ciuda! Cind ajungeam acasa, nu puteam decit sa-l iau repede in brate si sa ne ascundem in camera, numai noi doi! Mi-as fi dorit sa-l port din nou in mine, sa-l simt doar eu, iar el sa depinda doar de mine! M-a durut cind am inceput sa introducem laptele praf, si asta pentru ca nu mai reuseam sa pompez suficient! Mi-am deversat frustrarea intr-o cautare a graalului sau a celui mai bun lapte praf (bio vs nebio, AR vs normal, marca cunoscuta vs no name, ...) M-am incapatinat insa sa nu depasim un biberon de lapte praf pe zi, si am reusit asta in toata luna a patra, cu eforturi care deveneau, pe zi ce trece, rutina.

Timpul se scurgea implacabil printre zilele de munca si noptile scurte, iar trasaturile si gesturile nesigure de bebelus se estompau, facind loc expresiilor si gesturilor noi. In luna a patra, degetele au gasit in sfirsit gura fara sa mai greseasca destinatia, zimbetele s-au transformat in hohote de neoprit, jucariile au incetat sa fie doar contemplate si au inceput sa fie cautate si atinse timid, casa s-a umput de chiote, risete si tipete de bucurie. Familia noastra nu mai avea doi membri, ci trei, iar al treilea era hotarit sa-si ocupe locul si sa-si faca simtita prezenta.

Luna a patra ne-a adus si socializarea dupa care tinjisem aproape un an, cu oameni multi si dragi noua, veniti sa ne fie alaturi la botez. Luna a patra ne-a adus si primavara, cu flori proaspete si martisoare, iar visul meu de un an in urma devenea in sfirsit realitate: aveam o mogildeata pe care s-o tavalim in iarba si s-o imbatam cu parfum de liliac. Luna a patra mi-a adus si o afurisita de tendinita la incheietura miinii pe care toti medicii refuza sa o trateze cita vreme alaptez. Daca dupa nastere, eram relaxata ca totul revenise la normal dupa sarcina, incepind din aceasta luna a patra ma loveam prin urmare de pagubele colaterale.

Intr-o dimineata insorita de duminica, in timp ce Gabriel dormea inca profund intre noi, am inteles ca nu ne mai apartinea. Ca nu ne-a apartinut niciodata si ca drumul lui era scris sus, in stele, inca de pe cind un test facut intr-o dimineata in Vinerea Mare ne aratase doua liniute. Puiul de om, desi facut de noi, isi apartinea doar lui, iar expresia lui adormita parca trada deja o urma de independenta. Am inteles ca gestul de a face un copil fusese o decizie a noastra, pur egoista, dar faptul de a fi parinti ne condamna sa-l privim cum creste cu destinul lui, doar al lui. Am inteles ca rolul nostru e sa-i construim aripi solide, pentru ca de zbor se va ocupa singur, iar noi speram ca se va ocupa bine.

Et un, et deux... et trois

2011-04-19T16:23:00.000-07:00

Pe nesimtite, intre fericire, mirare, neindeminare si oboseala, Gabriel a implinit doua luni. Pe 23 ianuarie, incepeam a treia luna de ucenicie, iar pentru mine, ultima luna acasa. In curind urma sa ma intorc la munca, iar ideea de a-l lasa cu altcineva deja ma ingrozea. Dupa primele saptamini, cele mai grele dupa cum zic specialistii, ne intrasem in ritm. In plus, dupa cum abia citisem in Dodson, sentimentul atit de apasator al responsabilitii pe care il incercasem la inceput fusese normal. Iar acum, cind depasisem cele doua luni critice, ma gindeam in sfirsit, ca atitea alte mame care n-au curajul sa recunoasca, ca daca totul a fost in ordine pina atunci, insemna ca puiul nostru de om avea toate sansele sa supravietuiasca si sa se dezvolte armonios.

Si astfel, odata ce depasesti acest prag psihologic, incepi sa te relaxezi si sa te bucuri de noul rol de parinte. In plus, ai prins indeminare la gesturile tehnice, iar regurgitatiile si scutecele debordinde nu te mai impresioneaza. Bebelusul te ajuta si el, devenind mai puternic si mai interactiv. Zimbetele controlate se inmultesc, incep sa se auda si primele vocale, jucariile colorate si mai ales formele geometrice de pe perdea ii captiveaza privirea curioasa. Pina si corvoada pompei devine un gest familiar.

Peisajul e aproape roz, asa ca incerci sa uiti inceputurile grele si sa-ti reiei viata sociala, in doua versiuni: primim vizite sau plecam in vizite (scurte). Cu oaspetii ne descurcam bine, dar numai daca vin devreme si pleaca si mai devreme! Am incercat in doua simbete pe inserate sa reluam ospaturile de altadata, cu vinuri vechi si mincaruri alese, dar Gabriel n-a apreciat ambianta discutiilor tirzii la un pahar de vin si si-a manifestat dezacordul pe mai multe tonuri, toate la fel de furioase. Cu mersul in vizite a fost mai usor, plimbarea in masina avind efect imediat, il adoarme si doarme dus ore in sir, cu o expresie de liniste absoluta care smulge admiratia gazdelor! Efectul "masina" ne-a salvat si cind, parinti iresponsabili, am plecat de-acasa fara sa-i luam de mincare. Copilul s-a trezit si a inceput sa urle de foame, ne-am panicat, l-am pus in scoica si pina la primul semafor a adormit. Numai ca la acelasi semafor, ne-am dat seama ca uitasem sa luam dupa ce venisem. Ne-am intors, dar cum am oprit masina, a inceput din nou sa urle. Citeva minute numai, pentru ca dupa ce am incarcat portbagajul si am redemarat in tromba, s-a oprit din nou, la fel de brusc precum incepuse. Si desi experienta ne-a amuzat, ne-am abtinut sa o repetam si la fiecare alta iesire am verificat constiincios continutul sacului de plimbare.

Si cind esti din ce in ce mai convins ca soarele a venit definitiv pe strada ta, un nor gri se incapatineaza sa-ti trimita o aversa. Intr-un final de dupa-amiaza in care Gabriel fusese ghidus si jucaus, l-am lasat ceva mai mult, pentru ca asa adormise, pe burta. S-a trezit cu ceva vreme inainte de baie, la fel de vesel precum adormise, numai ca deodata a lansat o regurgitatie puternica, s-a albit la fata si mi s-a inmuiat in brate. Eu, pentru ca intrasem in rolul de mama relaxata de ceva vreme, nu m-am ingrijorat si n-am chemat ambulanta. In schimb, trei zile mai tirziu, i-am povestit intimplarea pediatrei specialiste in alaptare, ca fapt divers. Acum ar trebui sa urmeze un zgomot de farfurii, pahare si strachini, toate sparte in capul meu... Cum de n-am chemat ambulanta? Putea sa fie grav! De ce n-am sunat a doua zi la medic? Etc, etc, etc... Ii explic ca si mie imi e rau si ma albesc la fata daca patesc acelasi lucru ca fi-miu (si bine ca n-am amintit de chefurile din tinerete), dar preventia e mama sanatatii aici si nici una, nici doua, ne trezim cu o trimitere la un centru specializat pe problemele cardiace infantile. Dintr-o mama zen cu un bebelus zen, am devenit o mama ingrijorata cu un bebelus la fel de zen, dar supus la diverse teste si in final echipat cu un Holter timp de 24 de ore. Norocul nostru e ca rezultatele de la Holter au fost relativ bune (chiar daca ne recomandau sa repetam testul peste trei luni), ca pe pediatra specialista in alaptare n-am revazut-o (mai ales ca nu ne ajutase sa avansam la capitolul asta) si ca pediatra care se ocupa de atunci de Gabriel e foarte zen si s-a multumit sa ne prescrie un tratament pentru reflux.

Pentru ca in luna a treia viata a inceput sa fie mai usoara, iar noi mai bine dormiti si mai odihniti, am avut din nou timp sa citesc. De la "Jeune maman et paresseuse" care mi-a adincit atitudinea zen, pina la Brazelton si Dodson care mi-au confirmat ca intuitia de parinte te face sa iei deciziile bune, chiar daca n-ai citit nici o carte de pediatrie inainte, un raft nou, cu carti de "specialitate", si-a facut aparitia in biblioteca. Aceleasi carti sint insa vinovate si pentru declansarea unei etape de shopping compulsiv, cind m-am trezit intr-o dimineata ca Gabriel n-are jucarii suficiente si o sa aiba "intirzieri" din cauza asta! Dupa ce A. s-a intors din magazinul de puericultura cu transat si cub de activitati, dupa ce Marie ne-a oferit un "aire de jeux", dupa ce Luiza ne-a cumparat un doudou, dupa ce A. a cumparat inca un doudou, dupa ce Gabriel le-a ignorat cu senitatate pe toate, am inteles ca, din pacate, nu eram chiar asa de zen cum mi-as fi dorit si, mai ales, ca jucaria de "éveil" cea mai buna eram eu! Eu puteam sa cint, sa spun povesti, puteam sa ma strimb, puteam sa imit diverse zgomote, puteam sa-mi misc degetele in fel si chip, iar Gabriel putea sa ma atinga, sa ma miroasa si sa-mi vorbeasca. Dupa ce cheltuisem sute de euro, ajunsesem in cele din urma la concluzia cea inteleapta!

La finalul acestui episod, trebuie sa inchin o oda suzetei, chiar daca inainte de nastere mi-as fi jurat ca n-as face-o in veci! Dar multe spunem inainte si putine facem dupa! Pentru ca, dupa cum ziceam, am mers la maternitate nepregatita pentru nastere, nu am avut cu mine nici o suzeta! In listele pe care le gasisem prin carti nu se pomenea de obiectul asta, iar mie nu-mi placeau copiii cu suzeta, aveam impresia ca aratau ca niste animalute in cusca cu plasticul ala urit in gura. Degeaba mi se spusese ca ei au nevoie sa suga si suzeta ii linisteste, nu sufeream conceptul si pace! Am reusit sa trecem de primele luni fara! Pediatra noastra zen ne-a incurajat spunindu-ne ca in curind o sa-si gaseasca singur degetele (deja incepuse sa se prinda care ar fi mina si care ar fi gura, numai ca nu prea le nimerea sa se intilneasca). Intre timp, ca sa se linisteasca, ii dadeam un deget de-al meu, obicei prost capatat in maternitate. Si asta pina cind intr-o noapte am adormit cu mina pe fata lui. Cind m-am trezit, podul palmei mele ii lasase o adincitura rosie pe frunte! M-am panicat, am culpabilizat, mi-am turnat cenusa in cap si i-am cumparat suzete in seara respectiva. O vreme am renuntat si sa-l mai iau in pat cu noi dimineata... Sentimentele de la inceput, nesiguranta, incapacitatea de a avea grija de el, m-au napadit iarasi. Increderea capatata in ultimele trei luni se naruise ca un castel de nisip. Mai apoi, mi-am facut din nou curaj sa merg inainte, convinsa fiind ca nu voi fi niciodata mama perfecta, ca voi mai face greseli mai mici sau mai mari si ca Gabriel imi va ierta (sau macar va uita) pasii impleticiti de la inceput.

A doua luna de ucenicie

2011-04-18T03:02:00.000-07:00

Dupa prima luna petrecuta cu Gabriel, am inteles ca oricit de bine te-ai fi pregatit si ai fi studiat (iar in era Google si Wikipedia, lipsa de informatie devine inacceptabila), sosirea unei fiinte noi si proaspete te surprinde pina in cele mai ascunse colturi ale sufletului si te intoarce pe toate partile. Abia dupa ce treci de cealalta parte a baricadei, intelegi replica pe care ai auzit-o de nenumarate ori si care te-a enervat de fiecare data "cind o sa fii parinte,o sa intelegi". Acum sint de acord, experienta parinteasca nu se povesteste, ci se traieste cu fiecare fibra si nerv.

Cit de mult s-a schimbat Gabriel in prima luna? Cit de mult s-a schimbat in primele doua? Cit de mult se va schimba in primul an? Cindva Renaud cinta ca "le temps est assassin et emporte avec lui le rire des enfants". Si avea mare dreptate! Pina sa ajungi sa incepi sa intelegi minunea cu care esti binecuvintat, pina sa incepi sa uiti de clipele grele ale nasterii, pina sa infringi oboseala noptilor albe si sa privesti ore in sir omul mic pe care il poti numi "al tau", el se schimba ametitor de repede. Plinsetul monocord capata modulatii marcate de foame, de somn sau de plictiseala. Ochii privind in gol incep sa se concentreze pe jocurile de lumini sau culorile vii. Zimbetul involuntar din fazele de somn paradoxal incepe sa devina controlat si folosit ca mijloc de comunicare. Iar degetele... Nimic nu m-a fascinat mai mult in primele doua luni ca jocul necontrolat si delicios al degetelor mici si moi. As fi zis ca in luna in care continuaseam cursurile de flamenco fara sa stiu pe cine port in mine, el ascultase constiincios sfaturile date de Loreto, iar venirea pe lume ii dadea ocazia, in sfirsit, sa exerseze.

A doua luna a adus schimbari majore care ne-au ingrijorat temporar, din punct de vedere logistic. Casuta boema in care locuisem aproape patru ani devenise deodata prea putin adaptata unei proaspete familii, asa ca ne-am mutat cit am putut de repede in noul apartament. Si daca in general nu-mi plac mutarile si daca de obicei la plecarea dintr-o casa am cel putin de doua ori mai multe lucruri decit am avut la venire, si daca mai zic si ca sint ordonata si organizata pina la limita maniei, mutatul cu un bebe (asta insemnind lipsa de control absoluta asupra ostilitatilor) m-a terorizat citeva saptamini. Cind m-am decis in ultima clipa ca singura solutie era sa ma relaxez, totul a devenit mult mai simplu. Si am reusit sa ne mutam, chiar daca a fost sa fie intre Craciun si Anul Nou, chiar daca toata tevatura a durat mai bine de o luna, iar citeva cartoane asteapta inca sa fie desfacute si organizate! Tot ceea ce conta era ca aveam o casa noua, iar Gabriel o camera doar a lui, decorata in nuante de gri si lila, cu mobile albe, luminoase, carusel si stickere asortate cu ursuleti. Cu toate astea, camera si patul cele noi au continuat sa ramina neocupate, puiul de om dormind si in a doua luna in leaganul mic, ca de papusi, lipit de patul nostru.

Pe linga banala schimbarea de adresa, schimbarile lui Gabriel in a doua luna ne-au revelat un lucru esential, aveam un bebelus zen! Ne-am temut ca va fi perturbat de mutare, el n-a facut decit sa doarma noptile si mai bine. Ne-am stresat ca nu mai avea loc in chiuveta si trebuia sa ii facem baie intr-o albie de plastic. A adoptat-o din prima clipa confirmindu-ne cu ocazia asta pasiunea pentru apa si masaje. Am ezitat sa il scoatem afara pentru ca vint/zapada/ploaie, el a dormit de fiecare data neintors, zimbind satisfacut aerului curat. Pe linga toate astea, spre sfirsitul lunii si dupa ce facusem nenumarate crize de gelozie girafei Sophie careia binevoia sa-i zimbeasca strengareste, Gabriel a inteles ca zimbetul e o cale de comunicare si de atunci il practica cu asiduitate.

Pentru ca un tablou idilic are si colturi umbrite, hranitul a ramas in continuare o problema. Dupa ce au trecut Craciunul, Anul Nou si Sfintul Ion, dupa ce, in ziua in care a implinit o luna m-am hotarit ca il tin numai la sin, ca doar e baiat mare si trebuie sa suga, iar rezultatul a fost un copil deshidratat, dupa ce s-a plictisit de SNS si a inceput sa il scuipe in mod constant, dupa ce am inceput sa folosim Medela Calma si sa ne temem de confuzia sin/tetina, ne-am dus intr-o zi de simbata la o adunare Leche League. Inca ne pastrasem sperante in solutii miracol sau macar in sfaturi/idei la care noi nu ne gindisem. Ne-am intors dezamagiti, in afara de laude pentru tenacitatea mea de a folosi pompa n-am auzit mare lucru. Ca se ne ocupam putinul timp liber (si cugetul zbuciumat), am mai mers la o pediatra specialista in alaptare care ne-a filmat si ne-a zis ca n-a mai vazut asa ceva (deci, ramine cum am stabilit!) si la o osteopata amabila care ne-a luat o caruta de bani pentru o ora de masaj. Dupa aceste aventuri care ne-au linistit mintile obosite fara sa le lumineze in privinta alaptatului insa, am continuat sa pompam. Renuntasem la ideea mea naiva de a-l alapta macar pina la sase luni, acum fiecare zi in plus in care Gabriel bea laptele meu era o batalie cistigata.

In toata vremea asta, noi, ucenici intr-ale vietii de parinti, paseam pe culmi nebanuite ale oboselii care se croniciza. Timpul pentru a face orice altceva disparuse. De Craciun, am incalzit in cuptor o rata congelata umpluta cu ciuperci salbatice si vin de Porto (desi inainte de nastere facusem planuri marete, ca doar ce-o fi asa de greu sa infasori citeva sarmale). De Anul Nou, desi am pus ceasul sa sune la miezul noptii, ne-am trezit maxim zece secunde cit sa ne uram "la multi ani" si apoi am adormit repede cit mai aveam timp pina la urmatorul strigat razboinic anuntind foamea nestavilita. Iar in final, dupa ce trei zile la rind n-am reusit sa-mi fac de mincare si eram pe punctul de a-mi pierde laptele, am capitulat: am chemat-o pe mama sa ne ajute! Pretentiile mele de femeie independenta si de mama perfecta s-au naruit timp de doua saptamini in care mama mi-a facut de mincare, mi l-a leganat pe Gabriel cind nu mai puteam sa-l tin de oboseala si m-a repus pe picioare! Dupa doua saptamini, eram din nou pregatita! Atacam luna a treia!

Prima luna de ucenicie

2011-04-13T15:28:00.000-07:00

Si am ajuns acasa. Cu bebe, cu bagaje, cu bagheta proaspata si trandafiri galbeni. Cu multe emotii si griji. Grija ca nu ne vom descurca, grija ca nu vom fi parinti buni. La iesirea din spital ne dadusera un "manual" de doua pagini care explica cum sa faci un biberon de lapte praf si cum sa-i cureti cordonul ombilical. Ma tot gindeam ca pina si mobilele Ikea au manuale cu mai multe pagini.

Si daca la maternitate ma simteam nesigura pe mine, asteptam mereu sa vina o moasa/infirmiera/asistenta de puericultura sa ma ajute sau sa ma invete, odata ajunsa acasa mi-am intrat in rolul de mama. Am simtit, imediat ce am trecut pragul casutei noastre in care era cald si mirosea a rufe proaspat spalate, ca incepem o viata noua. Acum imi dau seama ca nu nasterea m-a facut sa inteleg ca am devenit mama, ci momentul in care ne-am regasit toti trei, singuri, la noi acasa, cu toata viata inainte.

In timp ce eu aveam asemenea revelatii si ma relaxasem (la urma urmei, ce aveam de facut altceva decit sa hranim, schimbam si iubim mogildeata mica si miorlaita), A. era in culmea stresului si agitatiei. Nicicind nu l-am vazut atit de ingrijorat si nesigur ca in acea duminica dupa amiaza. Voia sa faca totul bine, voia sa fie totul perfect, si nu stia de unde sa inceapa. Sa ma hraneasca pe mine, sa-l hranim pe Gabriel, sau mai bine sa ne afundam in canapea si sa respiram cinci minute. Incet, incet, pe masura ce intelegeam mai bine concretul prezentei lui Gabriel, a inceput si el sa se destinda. Si chiar daca in primele zile m-a lasat pe mine sa-i fac baie, gasind ca un bebelus plin de sapun devine prea alunecos, costumul rolului de tata i s-a ajustat din ce in ce mai bine.

Prima noastra luna impreuna e deja departe, iar multe detalii suparatoare precum oboseala, durerea sau noptile nedormite incep sa se estompeze. Ne amintim cu greu de corpul mic, cu pielea rosie si uscata (abia atunci am inteles ca bebelusii roz si pufosi din reclame au mai mult de trei luni), pe care il imbaiam in chiuveta de la baie, dupa ce incalzeam strasnic dormitorul si baia, si treceam in revista de cel putin doua ori daca am luat scutec, body, pijama, caciula, eozina, ser fiziologic, comprese sterile, vitamina D, termometru, prosop, sapun, ulei si asta pentru a fi siguri ca n-am uitat nimic, ca nu o sa fim nevoiti sa deschidem usa si sa facem curent! Dupa baie, pe care i-o faceam amindoi, eram obositi si transpirati de parca am fi alergat maratonul.

Ritmul zilelor scurte si gri de iarna a fost impus de mesele lui Gabriel. Inainte de nastere, nu ma gindisem la cum il voi hrani. Mi se parea natural sa-l alaptez, dar nu ma ingrijoram pentru eventualele dificultati. Dupa cum ziceam, cind ai o sarcina grea, nu te gindesti decit sa o duci pina la capat si apoi mai vezi ce si cum! Ei bine, abordarea asta n-a fost tocmai buna. Data viitoare, imi fac iarna caruta si vara sanie. Abia dupa nastere am inteles cit de important era pentru mine ca Gabriel sa bea lapte matern si cit de tenace puteam sa fiu pentru a face acest lucru posibil. La sfaturile moasei care ne-a vizitat de citeva ori, Medela ne-a devenit cel mai bun prieten si astfel am descoperit paradisul accesoriilor pentru alaptare. Asa am aflat ca nu orice pompa e eficace, ca o pompa electrica performanta se poate inchiria in farmacie si e rambursata de asigurarea medicala, ca exista tetine speciale pentru lapte matern sau ca exista sisteme istete precum SNSul. In prima lui luna de viata, Gabriel a baut lapte matern, prin sistem SNS. Cu doua zile inainte de a implini luna, s-a plictisit de SNS, dar tot n-a vrut sa suga, asa ca am cautat solutii noi. Eu, simtind cita frustrare m-ar fi incercat daca n-as fi mers pina in pinzele albe, m-am incapatinat sa folosesc pompa, fara sa numar orele din zi sau din noapte. Incrincenarea mea a fost sprijinita de A. care a preluat stafeta si a schimbat scutece, incalzit lapte, sterilizat. Cind ma descurajam si ma gindeam sa ma opresc, expresia de motan satisfacut pe care o afisa Gabriel dupa fiecare masa imi dadea forte proaspete.

Pe masura ce zilele inaintau, eram tot mai obositi de noua noastra meserie de parinti, dar din ce in ce mai siguri pe noi. Nu ne mai speria schimbatul scutecelor, mai ales dupa ce mogildeata ne botezase si pe noi, si canapeaua din salon, ne trezeam noaptea din reflex, hraneam, spalam si mai ales iubeam puiul de om cu gesturi tot mai firesti.

Apoi a trebuit sa-l scoatem in lume. Dar cind afara e zapada, temperaturile sint negative, bebelusul foarte mic, iar parintii inca incepatori, fiecare iesire e o noua proba olimpica. Mai intii, cind Gabriel a implinit o saptamina, am mers la medic. Abia citeva luni mai tirziu ne-am gindit ca am fi putut chema medicul acasa. Evident, am intirziat desi medicul era la 100 de metri de casa. Si asta pentru ca montatul unui carut high-tech (cu un manual de zeci de pagini!!!) s-a dovedit o proba intelectuala prea complicata pentru neuronii nostri obositi. Dealtfel, cind ne-am intors de la medic, ne-am dat seama ca montasem coviltirul in sens invers! A doua iesire, cind Gabriel a implinit trei saptamini, a fost la notar. Am semnat actele si am recuperat cheile apartamentului mare, nou si luminos in care urma sa ne mutam. Din nou, am intirziat. Din nou, din cauza carutului high-tech care a trebuit sa fie demontat si mai apoi remontat pentru a incapea in masina. A treia iesire, la o luna, din nou la medic. De data asta am ajuns la timp! Pentru ca in sfirsit intelesesem ca nu e suficient sa-mi dau repede cu gloss pe buze si sa ies din casa, ca un bebelus trebuie pregatit pentru o iesire si mai ales ca sacul unui bebelus trebuie pregatit cu minutiozitate.

Cu citeva zile inainte ca Gabriel sa implineasca o luna, m-am aruncat in gol si am plecat de acasa fara el. M-am simtit pierduta, fara repere, cu mintea goala, lipsita de sens. Nu-mi mai doream libertatea dupa care tinjisem pe finalul sarcinii, libertatea dupa care tinjeam cind monotonia ritualului schimbat/hranit/leganat ma apasa prea tare.Am lipsit doua ore si am dat o fuga (la propriu) in magazinul de bricolaj pentru a alege tapetul pe care urma sa-l punem in viitoarea lui camera. Doar ce capatasem putin curaj ca parinti si ne-am lansat in ceea ce toate cartile de bun simt pentru mamici care vor sa-si salveze viata de cuplu dupa sosirea unui bebe spun sa nu faci: sa devii proprietar si sa redecorezi apartamentul! Si asta doar in prima luna, pentru ca in cea de-a doua urma sa ne mutam!

23-28 noiembrie 2010

2011-03-26T16:21:00.000-07:00

De ceva timp incoace, sint tare grabita ! Ba chiar ma grabesc cu inversunare ! Ma grabesc sa scriu, sa ma impotrivesc timpului care trece prea repede si transforma bebelusul dependent de mine pina la ultima lui fibra intr-un copil independent care cu greu va mai accepta efuziunile mele dragastoase. Saptamina asta Gabriel a implinit deja patru luni, iar viata fara el, viata de dinainte de el mi se pare traita acum un secol, acum o mie de ani.

Azi ma grabesc sa povestesc despre zilele de lapte. Daca un cuplu proaspat casatorit are drepul la luna de miere pentru a face cunostinta, pentru a se adulmeca unul pe altul, si un proaspat cuplu mama-copil are nevoie de citeva zile de acomodare. Si asta pentru ca oricit am fi visat la bebele care se ascunde in noi timp de noua luni, oricite carti am fi citit, oricite ore am fi stat pe forumuri specializate, oricite discutii am fi avut cu prietenele deja mamici, realitatea corpului plapind care se lipeste de tine cautind alinare, caldura, mincare si dragoste te izbeste cu o forta imprevizibila. Pentru noi, zilele de lapte s-au intimplat la maternitate si au fost cinci la numar.

De prima noapte impreuna imi aduc aminte ca de un vis. Era tirziu, eram amindoi epuizati de nastere, o moasa l-a lasat doar in scutec si l-a strecurat in pat linga mine, soptindu-mi ca e important pentru el sa ma simta aproape. In noaptea aceea, desi am dormit putin, am avut senzatia ca am dormit grozav de bine si m-am trezit foarte odihnita dimineata. Din cind in cind, ma trezeam sa-l privesc sau ma trezeau miscarile lui timide, de motan obosit. Il priveam (si asta continua sa mi se intimple si acum) si nu intelegeam cum ajunsese acolo, linga mine, cum faptura aceea mica, incovrigata inca in pozitie fetala, cu pielea uscata si rosie, cu parul inca plin de resturi de lichid, dormind profund pina la a uita de foame, ma schimbase deodata in mama.

Din zilele petrecute la maternitate imi revin din cind in cind amintiri foarte tari. Acum imi dau seama ca nu eram pregatita pentru nastere. Desi bagajul fusese la usa timp de saptamini bune, nimic nu ma pregatise pentru ceea ce avea sa urmeze, pentru senzatiile noi care m-au coplesit a doua zi...

Mai intii m-a coplesit foamea, niciodata nu mi-a fost atit de foame ca in primele zile dupa nastere. Regimul strict pe care-l urmasem in ultimele luni ma privase de baghete pufoase, croissante pline de unt si dulceturi parfumate. Am remediat aceasta lipsa inca de la micul dejun a doua zi. Voiam sa maninc orice, oricind si absolut tot ce as fi vazut de mincare prin preajma : mincarea proasta de spital, prajiturile si ciocolata aduse de A., sushi-urile aduse tot de A. in ultima seara si dupa care poftisem inca de cind testul de sarcina se dovedise pozitiv. Faptul ca puteam din nou sa maninc orice si oricit mi-a dat o energie nebanuita si o senzatie grozava de libertate.

Mai apoi m-a coplesit durerea. Daca in prima noapte, anestezia, oboseala si calmantele si-au facut datoria cu brio, a doua zi mi-am descoperit corpul tumefiat si m-a napadit plinsul. Imi doream sa fiu iar insarcinata, imi era dor de burta, de miscarile ghiduse ale puiului de om, de intimitatea noastra magica. Gabriel mi se parea prea mic, prea fragil, prea pierdut in lumea mare in care-l audsesem, iar eu ma simteam incapabila sa-l protejez.

In cele din urma, m-a coplesit concretul, faptul ca un bebelus trebuia schimbat, imbaiat, cintarit, examinat. Desi stiam ca toate astea trebuiau facute, nu stiam de unde si cum sa incep. Cu o seara inainte, imi pusesera un bebelus in brate, dar nu-mi dadusera si manualul de utilizare. Linga pat, vedeam masa de infasat si un pachet « cadou » cu scutece, creme, geluri si pudre. Bagajul cu hainutele alese cu grija era si el acolo, dar nu reuseam nici sa ma misc, nici sa ma decid ce sa fac mai intii. Asteptam ajutoare, asteptam sa-mi spuna cineva ce sa fac. Cind au venit sa ne cheme la prima baie, m-am simtit usurata, in sfirsit cineva urma sa se ocupe de Gabriel. Dar infirmiera era acolo doar ca sa-mi zica ce sa fac si nu sa faca in locul meu. Eu eram mama, eu trebuia sa invat. Chiar si acum, patru luni mai tirziu, ma cutremura duiosia cind imi amintesc de primul schimb, de prima baita, de degetele mele neindeminatice cu capsele, cu picaturile, cu scutecul, cu gelul de dus alunecos.

Si daca in prima noapte am dormit neintorsi, in cea de-a doua Gabriel mi-a pus la incercare nervii si rabdarea. A plins incontinuu in bratele mele, neconsolat nici de mingiieri, nici de leganat, nici de cele citeva sute de elefanti care n-au reusit sa rupa pinza de paianjen o noapte intreaga. Si atunci m-am simtit mai nepuntincioasa ca oricind, convinsa fiind ca nu voi putea niciodata sa am grija de el. Cu cit plingea mai tare, cu atit imi venea si mie mai tare sa pling. Uitasem si de oboseala inca teribila, si de durerile inca vii, si de ora tirzie din noapte, si mai ales uitasem de frica care ma paralizase toata ziua cind voiam sa il iau in brate, frica ca as fi putut sa ii rup ceva si sa « il stric ». Ma ingrozea ideea ca ii era foame si ca nu reusea sa manince, ma ingrozea ideea ca instinctul meu matern nu functiona si ca nu stiam de ce avea nevoie. In cele din urma am cedat si am sunat-o pe moasa de serviciu... Cind a intrat in camera, am intrebat-o cit e ceasul, era 6 dimineata. De cel putin noua ore Gabriel plingea iar eu il leganam, il plimbam si ii cintam... Mi l-a luat din brate certindu-ma ca nu m-am odihnit toata noaptea. Mi-a ordonat sa incerc sa dorm si mi-a zis ca o sa aiba ea grija de el citeva ore... Am dormit o ora si jumatate, iar Gabriel a fost plimbat si leganat in timpul asta de alte brate... Din nou m-a napadit teama ca nu voi fi niciodata o mama buna, teama ca nu voi sti niciodata sa-i citesc nevoile, teama ca odata ajunsi acasa voi fi incapabila sa am grija de el...

Si tot atunci m-a invadat monstrul responsabilitatii. Daca as fi avut inspiratia sa citesc Brazelton sau Dodson inainte de nastere, poate nu m-as fi speriat la fel de tare, dar atunci, cind puiul nostru de om avea doar citeva ore, m-am simtit neputincioasa. Timp de saptamini bune dupa aceea mi-a fost imposibil sa spun daca imi iubeam copilul si asta doar din cauza apasatoarei responsabilitati. Cum as fi putut sa ma gindesc la sentimentele mele cind copilul trebuia hranit, schimbat, cintarit, spalat, analizat, studiat de pediatri, moase, infimiere. Cum as fi putut sa ma gindesc la dragoste cind imbracatul cu una dintre hainutele pe care le alesesem cu atita grija (dar fara simt practic) era la fel de dificil ca ascensiunea Everestului, atit mi se parea de greu sa-i trec miinile fine si adormite prin minecile care refuzau sa se largeasca pe gustul si nevoile mele. Cum as fi putut sa ramin ore in sir privindu-l gales si numarindu-i (pentru a cita oara?) degetele, cind fie o moasa, fie o asistenta veneau sa ma intrebe ingrijorate daca a mincat si sa-mi propuna (pentru a cita oara?) « macar » o seringa cu solutie de rehidratare.

Hranitul lui Gabriel a fost cu siguranta experienta cea mai grea si dureroasa de pina acum, iar lipsa de pregatire a personalului din maternitate nu m-a ajutat. Dupa ce fiecare si-a dat cu parerea, vazindu-l adormit incontinuu, epuizat de nastere, de termenul timpuriu si de icter si vazindu-ma si pe mine hotarita sa-l alaptez, ne-am transformat amindoi in cobai si am testat, pe rind : solutie de rehidratare, pompa de muls, colostru si/sau lapte date cu lingurita, cu seringa si/sau cu pahar de plastic. In ciuda eforturilor mele, Gabriel continua sa scada in greutate, iar moasele sa puna presiune si sa ma convinga sa-i dau un biberon. Aveam senzatia (si am pastrat-o multa vreme) ca alaptatul si cresterea in greutate devenisera mai importante decit puiul de om. Dupa doua zile am cedat (si-mi pare rau!). Din nou, sentimentul responsabilitatii a fost mai puternic, mai ales ca o proaspata mamica poate fi foarte sensibila cind i se zice ca-si lasa copilul sa se hraneasca doar cu aer si dragoste. Acum, imi pare rau ca nimeni din spital nu mi-a vorbit de SNS sau de osteopat (dar astea sint povesti pentru lunile urmatoare). Tot ceea ce conteaza e ca laptele meu a inceput sa curga in a treia zi (dupa o noapte lunga, plina de frisoane si in care m-am simtit timp de citeva ore in pielea Pamelei Anderson – not that bad, after all !) si tot de-atunci greutatea lui Gabriel a inceput sa urmeze o panta ascendenta, plina de optimism si nerabdare sa ne intoarcem acasa.

Intr-o dimineata geroasa de duminica, dupa cinci nopti si patru zile lungi care ne schimbasera viata definitiv, A. a venit sa ne ia acasa. Desi Gabriel mai avea icter, inca nu stia sa manince la sin si nici nu recuperase greutatea de la nastere, medicii ne dadusera verde. In astea patru zile venise iarna, copacii galbejiti erau plini de zapada, stiam ca A. incalzise casa, montase patutul mic si il lipise de patul nostru. Ne-am chinuit jumatate de ora sa-l imbracam in combinezonul gros, ne-am certat cum e mai bine sa pui copilul in scaunul de masina, am facut mai multe ture prin camera convinsi ca uitam ceva important (nu pe copil, fireste !!!)... am respectat pina la ultimul detaliu cliseul de proaspeti parinti fericiti, dar depasiti de situatie. Dar ne-am luat inima in dinti, bebele in scoica, o bagheta proaspata si un buchet de trandafiri pe bancheta din spate si am pornit spre casa. Iar in acea zi de duminica ne-am inceput ucenicia pentru o viata noua, a noastra.

Excursia in Maldive

2011-02-20T06:26:00.000-08:00

O sarcina cu probleme are macar avantajul de a te impiedica sa te gindesti la momentul nasterii si mai ales de a-ti fi teama de el. Te concentrezi pe prezent, tragi de timp cu disperare si iti pastrezi optimismul cind ajungi in urgenta la maternitate spunindu-ti ca « nu se poate sa nasc azi ». Si tot astfel, saptaminile trec, iar intr-o buna zi, cind contractiile sint tot mai dese, iar termenul tot mai aproape, incepi sa-ti spui ca n-ar fi exclus sa nasti, in cele din urma.

Cind am implinit 37 de saptamini de sarcina, dupa o luna de repaos absolut, m-am hotarit ca pot sa abandonez gindul « nu se poate sa nasc azi ». Citeva zile mai tirziu, intr-o zi de marti, 23 noiembrie, m-am trezit cu o senzatie ciudata si sentimentul ca urma sa se intimple ceva important !

Inainte de a fi insarcinata, ma tot gindeam de unde o sa stiu cind incepe nasterea. In ultima luna, cind deja ajunsesem de mai multe ori la spital cu contractii « false », imi imaginam ca va trebui sa astept « adevaratele » contractii, asa cum scrie in toate cartile, pe toate forumurile si toate blogurile. Tot acolo citisem ca scenele cu ruptul apei dau bine in filmele holywoodiene, dar ca, in realitate, doar in 10% din cazuri, nasterea e declansata de ruperea apei… Si cu toate astea, in acea zi de marti de sfirsit de noiembrie, am intrat in cei 10%.

Dupa momentul de panica de rigoare (citeva secunde, nu mai mult !), mi-am sunat sotul si i-am spuns foarte calm sa vina la maternitate, pentru ca dupa-amiaza urma sa ne intilnim fiul. Imi aduc aminte ca i-am spus sa nu se grabeasca, pentru ca nu ma voi grabi nici eu !:)) Bagajul era facut inca din saptamina 34 (cind imi era teama ca daca bebele va fi prematur, hainele ii vor fi prea mari !!!), n-a trebuit decit sa o sun pe vecina de “garda” si sa plecam.

Am intrat in maternitate si mai apoi in camera moaselor spunindu-le ca mi s-a rupt apa si urmeaza sa nasc... S-au uitat mirate la mine, mai ales ca venisem “pe picioare” si eram foarte relaxata. Si pentru a nu-mi strica zen-ul, m-au trimis imediat in Maldive !:) As fi preferat Bora-Bora, dar era ocupata de o alta viitoare mamica. M-am multumit cu Maldivele, o sala luminoasa, calma, cu multe aparate sofisticate. Pe geamul mic si patratos, vedeam sfirsitul galben de toamna si trenul de periferie pe care il iau de ani de zile... Inainte, cind treceam in tren pe linga maternitate, ma tot intrebam ce se ascundea in spatele geamurilor mici si patratoase. Acum, precum Alice, eram de cealalta parte a oglinzii...

A. a ajuns dupa o ora si jumatate, si-a tras un fotoliu linga pat si s-a pus pe citit “Pendulul lui Foucault”. Eu ma gindeam ca poate nu era atitudinea tocmai potrivita, ca poate ar fi trebuit sa stam de vorba, sa profitam de ultimele momente in doi, sa facem planuri pentru viata in trei, dar apoi mi-am spus ca poate el era mai stresat decit mine, iar lectura reusea sa il calmeze...

Timpul s-a scurs si repede si incet, vedeam cum coboara inserarea peste copacii galbejiti, trenurile erau luminate in interior, A. citea in continuare sau iesea sa manince ceva, eu stateam conectata la aparate si ascultam inimoara viitorului pui de om. Pentru ca anestezia nu prinsese bine decit pe partea stinga, simteam contractiile devenind tot mai puternice si stiam ca in curind urma sa fim trei.

Afara se lasase intunericul bine, iar moasa m-a verificat iar si mi-a zis ca pot sa incep sa imping daca vreau. Cum adica daca vreau? Trebuie sa imping sau nu? Nu e ca in filme ? Nu sta cu mine sa-mi spuna cind sa respir, cind sa imping, sa-mi spuna ca ii vede capul & co ? Hmm... bine, hai sa imping atunci! Am incercat mai intii din pozitie laterala, asa cum ma invatase Rocio la cursuri, dar nu prea aveam spor. Apoi am revenit la pozitia clasica. Am tot impins si strins din dinti (mi-am dat seama ulterior ca mi-am deplasat ceva dinti cu ocazia asta), pina cind au venit (in sfirsit) doua moase care sa supravegheze evolutia situatiei.

Dupa venirea lor, lucrurile au inceput sa se accelereze in jur. Venea tot mai multa lume, infirmiere, moasa, pediatru… Ba si mai bine, se mai schimba si tura, asa ca alte moase isi facura aparitia. Viitorul pui de om era blocat in bazin, nu prea avea chef sa ne cunoasca. Tot personalul medical parea ingrijorat, A. la fel, eu continuam sa fiu intr-o bula de liniste si relaxare. Inca ma intreb de unde venea starea aia. Probabil de la anestezie, probabil de la hormoni, probabil pentru ca stiam ca totul va fi bine si curind urma sa ne tinem toti trei in brate. Ma simteam plutind departe de corpul la care mestereau un ginecolog si doua moase. Nu ma gindeam la nimic, ma gindeam la o viata intreaga…

Apoi, in toata agitatia din jur, am simtit cum o parte din mine se rupe usor... “Gata, nu mai impinge” am auzit-o pe medic si m-am uitat la ceasul de pe perete, era 20.13. Doua asistente s-au aruncat spre mine si in citeva secunde o mogildeata roz, umeda si plingacioasa, cu ochii mari deschisi a mirare, mi-a poposit pe piept. Se agita cu miscari usoare, nesigure, cautind alinare in caldura corpului meu. In citeva clipe devenisem mama, devenisem responsabila pentru fiinta asta noua, complet dependenta de mine...

M-as fi asteptat sa ma napadeasca o dragoste nespusa, asa cum citisem prin carti. Dar n-a fost dragoste la prima vedere. E adevarat ca mi-au dat lacrimile, dar erau lacrimi de duiosie. Dragostea cea mare avea sa vina cu timpul.

Nu stiu cit am stat asa, in “peau à peau”, cum se zice pe-aici. Se facuse tirziu, oboseala incepuse sa ma toropeasca, n-aveam putere sa tin puiul de om in brate. L-au luat, l-au curatat, aspirat, masurat, cintarit, imbracat. M-am linistit cind mi-au zis greutatea, 2,955kg ! Uff, nu era asa de mic cum credeam eu, puteam sa-l imbrac linistita in hainutele de o luna!

M-am urcat cu greu intr-un scaun cu rotile, iar A. ne-a condus in prima noastra camera. Era trecut de miezul noptii, dar aveam in sfirsit voie sa maninc, ba mai mult, aveam voie sa maninc dulciuri si piine ! Am ras niste sandvisuri cu ton de la automat, mi s-au parut dumnezeiesti, desi erau pline de maioneza indoielnica si un capucino la plic. In timp ce mincam, am uitat de puiul de om. Aveam nevoie de timp pentru mine, aveam nevoie de forte proaspete. El dormea linistit in leaganul transparent de plastic, de parca n-ar fi traversat o proba grea, poate cea mai grea.

Dupa ce A. s-a intors acasa sa-i pregateasca camera (evitasem, din superstitie, sa montam orice mobila), o asistenta mi l-a pus pe Gabriel in brate si mi-a urat noapte buna. Prima noapte din viata lui, prima noapte din restul vietii mele, o viata care n-avea sa mai fie la fel ca inainte. Am adormit repede si am dormit neintorsi, stiam ca a doua zi ma voi trezi altcineva!

Oul si sfera

2011-02-04T08:37:00.000-08:00

Pentru unele femei, dorinta de a avea copii exista inca din propria copilarie ; pentru altele, e vorba de ceasul biologic ; unele se grabesc sa aiba copii foarte tinere, altele asteapta sa isi contureze cariera ; unele nu se implinesc ca femei decit devenind mame, altele nu-si doresc copii niciodata. In ce ma priveste, am inteles ca-mi doresc cu adevarat un copil asta primavara. Pina atunci, ma multumeam sa eludez obisnuitele intrebari ale familiei si ma gindeam doar ca a avea un copil e un lucru firesc si care ar trebui sa mi se intimple intr-o buna zi…

Anul trecut, insa, la inceput de martie, plecind de la munca pe jos prin parc, m-a izbit primavara in moalele capului. Cu tot cu toporasi, ghiocei, caisi infloriti si triluri de pasari. Si desi ma luminasem de bucurie, desi trecuse iarna, desi era cald asa cum visasem atitea luni, toata primavara aia frumoasa mi s-a parut deodata pustie si nu destula. Nu mai mi-era de-ajuns sa ma bucur doar eu de primavara, nu mai mi-era de-ajuns sa plec spre casa cu flori in par. Am inteles ca imi doream o mogildeata pe care sa o imbatam cu parfum de tei si toporasi in primavara urmatoare, care sa misune prin iarba si sa descopere lumea intr-un strop de roua.

Si cum lucrurile minunate ti se intimpla tocmai atunci cind ti le doresti cel mai mult, la inceput de aprilie, in Vinerea Mare, un test facut in graba de dimineata (si iar imi pare rau ca nu mai pot chiuli la cursurile de la 8!) ne-a transformat visul cel mare in posibila si apropiata realitate. Trecind peste remarcile consortului care mi-a declarat cu respectiva ocazie ca ma iubeste si mai mult pentru ca sint fertila (eu pun replica asta pe seama socului vestii!), primele doua saptamini au fost probabil cele mai entuziaste traite vreodate. Ne uitam unul la altul zimbind si soptindu-ne « iti dai seama, o sa avem un bebe ! ». Ei bine, nu ne dadeam prea bine seama !

Dar viata nu e intotdeauna asa de simpla ca in filme, iar o sarcina, de multe ori, nu inseamna doar noua luni de greturi matinale, pofte de pere si lapte batut, o gravida beata de fericire si cumparaturi compulsive in roz sau bleu.

Pentru noi, fiecare luna de sarcina aducea probleme in plus: lipsa de imunitate la toxoplasmoza, fibroame, dureri, vizite la urgente in miezul noptii, diabet gestational, regim strict, col deschis, amenintare de nastere prematura, din nou vizite la urgente si internare, perfuzii cu corticoide, repaos compl, contractii, vizite la urgente...

Cu toate ca din a sasea saptamina de sarcina am avut mereu un gol in stomac, iar mintea-mi goala era bintuita doar de gindul de a ajunge in luna a noua fara evenimente majore, am incercat sa traim si sa ne bucuram de ce ni se intimpla. Cind ajungeam la urgente cu frica in sin ca undeva ceva nu era in regula, ecografia de control arata mereu o inimioara foarte activa, si un profil jucaus de bebe in miniatura. Atunci, ne revenea si noua inima la loc, iar golul din stomac pleca pentru citeva ore sau zile...

Acum, exact un an mai tirziu, privesc in urma si imi dau seama ca anul trecut mi-am pus viata in paranteze. Daca m-ar intreba cineva ce-am facut anul trecut, pot raspunde doar atit: am purtat un copil! Am uitat si de munca, si de vacante, si de prieteni (iertare!), si de vremea de afara, m-am izolat in mine cu ceva carti in jur si am numarat orele, zilele, saptaminile, lunile...

Am numarat timp de opt luni si o saptamina, am numarat si m-am temut sa ma gindesc cum o sa arate, daca o sa aiba tot ce trebuie unde trebuie, daca o sa ne semene, daca o sa fie cuminte, daca or sa-i placa florile, daca o sa-i placa primavara...

Dupa opt luni si o saptamina, numaratoarea s-a incheiat. Si a inceput o alta aventura...

Logorama...

2010-08-15T12:33:00.000-07:00

Sau... cind quintesenta societatii de consum primeste un Oscar!

Flash-back

2010-08-10T03:02:00.000-07:00

De la o vreme incoace, ma bintuie amintiri din copilarie. Si nu ma refer la amintirile despre scoala sau prieteni, la amintirile despre vacante, cit mai degraba la gesturi sau obiecte pe care le uitasem, care acum, odata ce mi-au revenit brusc in minte, imi par traite de altcineva, in alte timpuri...

Aseara ma uitam la "Nasul", partea a doua, pe prima o vazusem saptamina trecuta. Un moment banal pe la jumatatea filmului ii pune in scena (aproape in sepia) pe Vito Corleone (De Niro tinar, plin de stingacie si sarm, vorbind siciliana cu accent american) si pe fiul lui de citiva ani, bolnav si caruia i se pun... ventuze! Faimoasele si uitatele ventuze! Cum am putut sa le uit! Cum am putut sa uit spaima curioasa care ma incerca de fiecare data cind bunica aplica tratamentul asta... Andreaua metalica, invelita in vata cu spirt, mirosul de alcool ars, gestul ritualic al incalzirii borcanelor mici, pielea rosie, umflata sub ciupercile de sticla...

Uneori am impresia ca am trait mai multe vieti... Uneori am impresia ca lumea de azi e mai saraca in ritualuri si ma intreb la ce vor mai visa copiii nostri...

Sur l'imagination

2010-07-28T09:00:00.000-07:00

"Mais je déteste par dessus tout les gens qui manquent d'imagination. Ceux que T. S. Elliot appelait les hommes vides. Ils bouchent leur vide avec des brins de paille qu'ils ne sentent pas, et ne se rendent pas compte de ce qu'ils font. Et avec leurs mots creux, ils essaient d'imposer leur propre insensibilité aux autres."

"Des esprits étroits, sans aucune imagination et très intolérents. Les thèses déconnectées de la réalité, les termes vidés de leur sens, les idéaux usurpés, les systèmes rigides. Voilà ce qui me fait vraiment peur. Je crains toutes ces choses et je les exècre du fond du coeur. Qu'est-ce qui est juste? Bien sûr, c'est important de savoir ce qui est juste et injuste. Mais, la plupart du temps, les erreurs de jugement peuvent être rectifiées. Quand on a le courage de reconnaître ses erreurs, on peut les réparer. Or l'étroitesse d'esprit et l'intolérance sont des parasites qui changent d'hôte et de forme, et continuent éternellement à prospérer."

Haruki Murakami, Kafka sur le rivage

Visul unei nopti de vara

2010-06-03T09:21:00.000-07:00

Un alt mod de a vizita castelul Versailles, ferit de aglomeratia hoardelor de turisti, cu gradinile eliberate, pustii si pline de liniste, e sa mergi sa asculti un concert la apus de soare.

Redeschisa de citeva luni, Opera Regala, inaugurata cu ocazia casatoriei intre Louis XVI si Marie-Antoinette, gazduieste din nou concerte de muzica clasica si nu numai (Vanessa Paradis va cinta saptamina viitoare). Aseara insa, era vreme de ascultat muzica baroca, era vreme pentru Concertele Branderburgice!

Am ajuns taman cind soarele se pregatea sa apuna peste dantelariile aurite ale castelului. Am bintuit prin culoarele pustii, printre statuile regilor Frantei, pindind lumina sfirsitului de zi prin ferestrele largi, deschise spre gradini.

Muzica lui Bach, cintata la instrumente vechi de oameni tineri si talentati, ne-a sedus, din nou, prin delicatete si diversitate. Desi nu era rau nici in sala aurita a Operei, tonicitatea si naturaletea pieselor iti faceau chef sa le asculti in timp ce umbli cit vezi cu ochii prin boschetii si padurile regale.

Pentru ca ne-am convins ca un castel e mai frumos vizitat pe inserate, urmatoarul pe lista e Vaux le Vicomte la lumina luminarilor.

Cind visele devin realitate...

2010-05-30T11:36:00.000-07:00

Se poate sa-ti doresti sa fi ramas doar vise...

Cam de cind imi aduc aminte ca imi place tenisul, visez sa merg la Roland Garros. Asta inseamna multi ani, cel putin douazeci. Nu am amintiri precise, nu stiu cine a cistigat in fiecare an, dar am in minte imaginile lui Edberg, Becker, Courier sau Sampras. Desi imi placea tenisul si urmaream cu religiozitate toate marile turnee, Roland Garros-ul a fost mereu special. Pina si vocea lui Topescu era altfel cind pronunta numele magic al turneului. La Roland oamenii aratau altfel decit cei pe care aveam obiceiul sa-i vad pe strada in perioada de "tranzitie": erau mai frumosi, mai relaxati, mai eleganti, cu palarii perfecte si ochelari de soare. La Roland se juca pe zgura, terenul era inconjurat de muscate, iar reclamele pe fond verde contrastau placut cu zgura si rosul muscatelor.

Cind am ajuns sa locuiesc in Franta, visul de a ajunge pe tarimul promis a parut foarte aproape. A trebuit insa sa astept aproape zece ani pina sa intru in templul tenisului. Biletele se vindeau din timp, intr-un sistem complicat de tombola, membrii federatiei avind prioritate. Anul asta, in schimb, am pindit momentul oportun si un coleg licentiat intr-un club. Iar joi, ultima zi a turului doi, dupa ce mi-am cumparat o pereche noua de ochelari de soare, mi-am zis "ça y est, j'y suis".

Cum insa legile lui Murphy par sa functioneze foarte bine, joi a plouat. Si a fost frig. Si asta toata ziua. Nici urma de ochelari de soare, nici urma de palarii elegante. Complexul e mic si inghesuit, mai ales cind ploua si toti spectatorii cauta fara succes un adapost. Am fost obligati sa ne cumparam doua pelerine de ploaie, din plastic ieftin, dar platite scump, si sa asteptam o pauza a potopului. N-o sa fiu gura rea, potopul s-a potolit doua ore, timp in care am vazut o Ana Ivanovic iesita din mina si pierzind intr-o ora si un Murray nervos si agitat, dar suficient de talentat pentru a se califica in turul urmator.

Bilantul nu ma multumeste, mi-era sete de tenis si-a trebuit sa ma imbat cu apa de ploaie. Mai am o mica speranta, avem bilete si marti, la sferturi.

Mai tare ca Facebook

2010-03-23T03:09:00.000-07:00

Acum ceva vreme, Maria povestea pe blogul ei delicios despre firele nevazute care leaga lumea virtuala de cea reala, despre cum oameni care se cunosc si se admira virtual au conexiuni nebanuite in viata reala, conexiuni mai tari decit Facebook. Si ca sa fiu modesta (sic!), ma felicit ca am facut posibila o intilnire la cafea intre Luiza si Maria, cred ca vor avea multe lucruri sa-si povesteasca.

Pentru ca e primavara si e greva, mi-am gasit scuzele ideale pentru o alta poveste mai tare ca Facebook, desi, pe vremea cind s-a intimplat ceea ce urmeaza, nu aflasem inca de retelele sociale virtuale.

Acum ceva ani, dupa ce abia ajunsesem in Franta si traversind adaptarea dificila cu limba franceza si obiceiurile locului, am inceput teza de doctorat intr-un laborator parizian. Comunicarea era limitata, dar, dupa zimbetele in coltul gurii, banuiam si eu, si ei, ca ne vom intelege bine. Cu Catherine aveam cele mai mari dificultati... vorbea o franceza pe care chiar si restul, francezi get-beget, o intelegeau greu. Abia articulata, vorbita repede, impanata de argouri si prescurtari. Ne-am incapatinat, si ea, si eu, sa inmultim iesirile la bere, sa programam excursii in Perigord, unde strabunica ei cumparase o casa veche, in pivnita careia mai gaseam cite o sticla cu tuica de pruna invechita si plina de praf, de dinainte de razboi. Ne-am incapatinat sa ne imprietenim, sa petrecem seri lungi linga semineul batrin si cu tuica batrina care sa ne dezlege limbile. Catherine s-a incapatinat sa ma invete o alta franceza decit cea vorbita azi pe strada, obligindu-ma sa ascult ore in sir Brassens, Renaud sau Boris Vian.

Dupa mult timp, cind limba franceza nu mai era un obstacol, Catherine m-a intrebat intr-o seara de vara, in fata unui pahar de pastis, de unde anume din Romania veneam. Ne stiam de citiva ani, deja, dar nu discutasem inca despre asta. I-am zis Braila, am repetat cuvintul cu accent frantuzesc si am vazut-o zimbind usor. "S-ar putea sa avem stramosi comuni", imi zice. N-avem stramosi comuni, dar stra-strabunicii ei au plecat din Braila la inceputul secolului XX. O familie evreiasca bogata, cu casa mare in centru si trasura, proprietari a doua vase pentru comert cu cereale pe Dunare. Inainte de primul razboi mondial, au emigrat, mai intii in Italia, apoi in Franta. Intr-o dupa-amiaza de duminica, acasa la parintii prietenei mele, am deschis albumele vechi de fotografii... Braila veche, orasul plin de farmec de odinioara, orasul povestit de Istrati pe care l-am tot cautat in copilarie, pe sub castanii bulevardelor si salciile portului.

In 2005, am vizitat Braila impreuna. Casa stramosilor ei nu mai exista, Braila veche nu mai exista, doar Dunarea e la fel...

Soare crud in liliac...

2010-03-16T06:22:00.000-07:00

De ieri, a venit oficial primavara!

Respectele mele!

2010-03-15T08:30:00.000-07:00

M-am botezat si de rugby! Dupa ce in California m-am tot ferit de fotbalul american si am refuzat experienta, in ciuda potentialului sociologic, saptamina trecuta am cedat presiunilor si am acceptat sa merg sa vad un spectacol din care, a priori, nu ar fi trebuit sa inteleg mare lucru...

Am auzit de multe ori cliseul afirmind ca fotbalul e un sport de gentlemani jucat de golani, iar rugby-ul e un sport de golani, jucat de gentlemani. Ieri, la Franta-Italia, m-am convins de veridicitatea afirmatiei...

Primul aspect care marcheaza diferenta de fotbal e publicul. La rugby se vine in familie, cu copiii si nevasta, se vine relaxat si imbracat frumos, aproape elegant. Se cinta, se aplauda, se cinta... la pauza, in functie de foamea odraslelor, gustare "serioasa" cu hot-dog si bere sau gustare "light" cu gogosi si cafea. Apoi se aplauda din nou, se cinta, se discuta prieteneste cu vecinul, se aplauda, se cinta. Se aplauda chiar si eseurile italienilor. Nu se fluiera, nu se injura... Sa mergi pe un stadion cu 80.000 de locuri si sa n-auzi o injuratura pare un paradox, dar la rugby asta e normalitatea.

Pe teren, un joc de echipa, greu, fizic, spectaculos, fair-play. Fara faulturi, fara bataie, fara injuraturi, fara negocieri cu arbitrul, fara tras de timp.

Cred ca as putea sa ma convertesc, cu conditia ca Turneul celor Sase Natiuni sa fie deplasat intr-un anotimp mai calduros, in care "hierba buena" dintr-un mojito baut la pauza n-ar risca sa inghete!:)

Countryside paintings

2010-03-14T13:35:00.000-07:00

Until the end of May, the National Galleries at Grand Palais host an exhibition on Turner and his masters. After everything I confessed about Jane Austen, I couldn't have missed the greatest English landscape painter of the 19th century. Last evening we went to see his coutryside paintings.

Globally speaking, I wasn't disappointed. The landscapes are fabulous indeed. There are also some amazing canvases of the masters having influenced him (Claude le Lorrain, Nicolas Poussin, Titien, Rembrandt). I can't deny Turner's purified and elegant touch, the beautiful colours, the glimpse of the unbourn yet impressionism. But I found his talent was limited. He couldn't paint figures, yet he did. Very badly, in my humble opinion... Still, the landscapes do worth a visit. But only after 8pm, when the crowds of tourists and the pretentious parisians with surrealist comments are gone and you can have some privacy with the artists.

La Plage de Calais, à marée basse, des poissardes récoltant des appâts
1830, © Bury Art Gallery, Museum & Archives, Lancashire

Brassens in 17 titluri!

2010-03-12T07:12:00.000-08:00

Ioana mi-a dat o leapsa grea... am ezitat ceva timp, dar azi ma incumet, o iau ca pe un antrenament pentru un week-end relaxat cu multe muzici! Zice asa:

“Folosind numele cântecelor unui singur artist (sau unei singure trupe) răspundeti la întrebările de mai jos. Nu puteți să folosiți cantărețul/trupa folosită de mine și ar fi de preferat să încercati să nu repetati cantecele…”

Pick Your Artist: Georges Brassens

Are you a male or female?
La maîtresse d'école

Describe Yourself :
Méchante avec de jolis seins! :)

How do you feel?
Le temps ne fait rien à l'affaire

Describe where you currently live:
Entre la rue Didot et la rue de Vanves

If you could go anywhere, where would you go?
La chasse aux papillons

Your favorite form of transportation:
Le petit cheval

Your best friend?
Comme une soeur

You and your best friend are:
Les copains d'abord

What’s the weather like?
L'orage

Favorite time of day:
Le bistrot

If your life was a TV show what would it be called?
La mauvaise réputation

What is life to you?
Boulevard du temps qui passe

Your relationship:
Les amoureux des bancs publics

Your fear:
Cupidon s'en fout

What is the best advice you have to give?
La non-demande en marriage

Thought for the day:

Quand les cons sont braves

My motto:
Il suffit de passer le pont

Si pentru ca "Le parapluie" nu si-a gasit locul printre raspunsuri, va fi bonus si cookie pentru week-end! Maria, Luiza, Andreea, va incumetati?

About the passion of acting

2010-03-08T09:01:00.001-08:00

You may say that I’ve chosen my day for speaking of acting, but let me surprise you, I won’t speak about the Oscars. I will speak about theatre. About passion for theatre. About a bunch of enthusiastic people who continue to dream about their passion even if they don’t have a big stage and even if they don’t make money out of it.

Last Saturday we went to see the Aleph Company in “L’ivresse des profondeurs” (Rapture of the deep) at Ivry sur Seine. First, we didn’t find the theatre, well hidden on a back street. When we did find it, it was closed until half an hour before the show. We had a cup of hot chocolate in a Portuguese bar where we were too well dressed and a little uncomfortable. Definitely, we weren’t at the Comédie Française, but in a cheap Parisian suburb.

Then, the doors opened and we discovered the theatre. To say that it was small it’s only euphemism. When the door is open, you enter directly on the stage, one meter from the curtain and one meter from the seats (at most forty seats). There’s a little bar in a corner, hidden by another curtain during the show and… that’s all! The tickets are only ten euros and it seems that the theatre gets some extra money from the city hall. In any case, I think the guys must be really passionate to play for so little audience and so little money.

And here’s the Cinderella story: they don’t have much money, they don’t have much audience, they have a tiny stage, but their show is amazing!

We spent one and a half hours of magic. “Rapture of the deep” is a delirium, it’s about the crazy dreams and nightmares of a man who’s lost everything: his wife, his job, his dignity. So he tries to drown himself. But drowning is like dreaming, and dreaming is like freedom, everything is possible. Unlikely creatures, dancing, singing, manipulating, unlikely situations, exchanging the wife for a pair of trousers (after all, dignity is the most important), saving the wife from a prison in Guadalajara (where all the characters speak with a strong Spanish accent). Losing control and then controlling his own dreams. Daring his dreams. And obviously there’s Puik, sowing troubles, the “Midsummer night’s dream” being out there, in the dark, a kind and caring “big brother”.

Throughout March, the Aleph Company will be at the Cartoucherie in a new play, “Opéra panique” by Jodorowsky. I encourage you to see them, you won’t be disappointed by their enthusiasm.

PS: I simply love Tarantino when he says “Vive le cinéma”! :)

Sex, drugs and rock'n'roll!

2010-02-23T08:57:00.000-08:00

The add of the new anti-smoking campaign is thrilling everyone in

France

. Politics want it banned; feminists want it banned, so I have to show it to you while it’s still on. Personally, I like the message, but, after all, I’m not a smoker!

About old men falling in love

2010-02-22T05:35:00.000-08:00

I've just finished the last Philip Roth novel, "The Humblig". I have mixed feelings about it... Roth's writing is just as good as ever, smart, sparkling, incisive and ironic. I could read anything he would write about, even if it has to be the dullest curling game in the history. The plot, however, I found disappointing. I can agree that he's aging and becoming obsessed with old men sexual fantasies and frustrations. I liked that in "Exist ghost". Here, something is missing. The novel is reduced to a short story about an actor who can't act any longer and him naively falling in love with an ex-lesbian, twenty-five years younger. Although some paragraphs are very good, the inside drama of a hopeless actor, his dialogues with Pegeen and especially his inner monologues, the story is told too fast, you don't have time to feel attached to the old guy, to empathize with him. "The Humbling" is a good sketch of a book that could have been a great novel.

Depre parinti si emigrat...

2010-02-21T14:44:00.000-08:00

Am vazut azi scurt-metrajul de mai jos! M-a induiosat mult, mi-a amintit de dificultatile pe care le-au avut ai mei cind au descoprit Skype! Parintii nu se lasa descurajati de nimic, nici de distanta, nici de tehnica...

Ironiquement votre...

2010-02-19T05:35:00.000-08:00

Ironie a sortii sau nu, tocmai cind ma pregatesc sa primesc oaspeti la Paris, "Courrier International" scoate un numar despre motivele pentru care parizenii sint detestabili.

Articole traduse in franceza din "Daily Telegraph", "New York Times", "The guardian" sau "Dilema veche" descriu un oras prea imburghezit, lipsit de energie si viata de noapte. Parizienii ar fi toti obsedati sexuali care nu se gindesc decit cum sa ciupeasca fesele doamnelor si domnisoarelor pe strada, asta pe linga faptul ca sint deja pericole publice atunci cind urca pe bicicletele publice Velib', nerespectind nici o regula de circulatie. Bineinteles, chelnerii sint nepoliticosi cu clientii, mincarea e rece si scumpa, metrourile nu circula noaptea, iar parizienii sint tifnosi atit cu turistii, cit si intre ei.

Acu' eu ce sa zic, ca nu-i asa? Nu prea pot, mai ales ca multe dintre cele de mai sus sint adevarate. In schimb, pot sa zic ca totul e exagerat de pana scriitoriceasca, iar imaginea orasului devine caricaturala. "Orasul luminilor" si locuitorii lui nu-s chiar asa de negri si va invit sa va convingeti!

De week-end

2010-02-14T10:14:00.000-08:00

Week-endul asta a inceput bine si, respectind legile lui Murphy, s-a terminat prost!

Vineri seara am mincat (in sfirsit) la Gladines! O cantina basca bine situata, intr-unul dintre cele mai linistite si pazite de turisti cartiere pariziene, Butte aux cailles. Locul e inghesuit, fetele de masa au carouri albe si rosii, atmosfera e galagioasa si prietenoasa. Mincarea insa, desi laudata, e doar corecta si relativ ieftina.

Cum ziua de ieri a fost cliseul unei zile de iarna triste, am pedepsit-o cu mers la cumparaturi. In parkingul supermarketului m-am uitat pe jumatate intrigata, pe jumatate amuzata cum un incepator care incerca sa se parcheze a zgiriat bara din spate a unui Citroen C2 nou nout. Astazi, pentru ca iesise soarele si prieteni vechi venisera in Paris, ne-am intilnit sa prinzim. Relaxata de dupa-amiaza senina de duminica, am parcat masina pe strada, in loc sa o duc intr-o parcare subterana. Cind am terminat cu prinzul, cafelele si povestile, bara din spate fusese "stearsa" de un necunoscut cu o masina alba...

Asa ca, chiar daca parcarile subterane costa destul de mult, vi le recomand cu multa caldura. Parizianul la volan e o specie periculoasa...

Muzica de iarna

2010-02-11T06:44:00.000-08:00

Povesteam ca ascult Purcell zilele astea... povesteam ca Parisul e inghetat si acoperit de zapada! Iarna si muzica baroca sa fie atunci, pina la primavara!

Cind cele zece porunci devin principii...

2010-02-10T10:05:00.000-08:00

Hmm, grea leapsa, dom’le ! Auzi de colo, zece porunci ! Nu-mi place cum suna cuvintul « porunca », nu suport autoritatea lui si mi-e frica de absolutul termenului ! Dar, de dragul Luizei, incerc « jocul » asta si inlocuiesc poruncile cu principii (destul de relative, daca stau sa ma gindesc bine).

Si nu stiu cum se face ca tocmai mi-a venit in cap o replica de-a lui Al Pacino « look, but don’t touch, touch, but not taste, taste, but not swallow » si ca principiile mele sint taman pe dos. Deci :

Priviti, atingeti si gustati cit mai multe! Nu va lasati mincati de jena, fobii, complexe sau prejudecati.
Imi vine sa zic « incercati sa traiti fiecare zi ca si cum ar fi ultima », dar suna atit de cliseu, incit mi-e rusine. Plus ca e prea mult spus, de fapt… Asa ca zic numai, « incercati sa traiti ». Scuturati-va de stresul facturilor, al jobului si al iernii grele, aveti grija de voi si de sufletul vostru.
Inchideti televizorul si nu mai cititi ziarele… macar din cind in cind. Lumea va merge la fel de prost si cind il veti redeschide, dar voi veti fi mai relaxati si mai impacati cu voi insiva.
Relativizati… cit mai mult si cit mai des. Mie mi se pare ca atunci cind ma concentrez doar pe lucrurile esentiale, ma vindec de toate sentimentele negative, devin un cocktail inedit de peace&love si ironie blinda!
Iesiti din casa, mergeti in parcuri, in paduri, la ocean. Respirati adinc mult aer curat.
Cititi mult, cit mai mult…
Ascultati muzica, cit mai multa muzica…
Vedeti-va cu oamenii dragi cit mai des sau trimiteti-le scrisori si carti postale ! Mailurile si sms-urile nu conteaza !
Consumati mai putin, ginditi-va de doua ori inainte de a cumpara un obiect daca chiar aveti nevoie de el. Ginditi-va in ce masura va va fi util si in ce masura veti deveni sclavul lui.
Incercati sa produceti cit mai putine gunoaie, sortati si reciclati ! Chiar daca incalzirea globala nu pare credibila zilele astea, muntii de gunoaie cresc, Wall-e e dupa colt !:)

Gata ! N-a fost chiar asa greu ! Acum urmeaza sa-mi aplic principiile de mai sus, plus unul :

Dansati !

Paris sous la neige

2010-02-10T02:13:00.001-08:00

Il neige depuis ce matin, il neige beaucoup, il neige à la folie, il neige comme dans les vieux films en noir en blanc…

Du haut du 20^ème étage, il n’y a que la neige, Paris a disparu dans le blanc.

Je vais faire cours à la Sorbonne dans une heure et une balade au jardin de Luxembourg s’impose après… copacii albi, copacii negri…

Addiction

2010-02-09T10:21:00.000-08:00

Whenever I’ve got the blues because of too much work, too much grey weather or/and prince charming too far away, I get bulimic… not for food, that would be way too easy, but rather for a state of mind, the Janeitism!

This might actually get quite dangerous since I stop preparing my lectures properly and then I have to improvise, I stop reading the books I was about to read (this might explain why I’m stucked with the 150 pages of Kawabata since last month) and instead I’m avidly reading (over and over again) “Pride and prejudice” and “Sense and sensibility”. And, although I’m aware this so girly and cheesy, I can’t help it. It’s like dark chocolate, I need more! So I have to watch (at least twice a week) the “Jane” film (not at all realistic, but soo romantic), dream of English manors and listen for hours Purcell, Bach and Chopin. There’s only one word for it, addiction. If only spring came sooner!

Speaking of romanticism, Chopin was born two hundred years ago, on March 1^st. Don’t forget to celebrate that!

Drumurile noastre toate...

2010-01-28T14:32:00.000-08:00

N-am obiceiul sa dau bani cersetorilor sau cintaretilor din metrou. Cu atit mai putin, tiganilor sau romanilor care cinta fals la acordeon sau milogesc ipocrit "un pies madam, bon giurne"! Prezenta lor ma agaseaza inca, desi am depasit etapa in care imi provoca rusine...

Cu toate astea, asta seara, mi-am calcat pe inima! Avusesem o zi grea, iar in metroul aglomerat l-am zarit pe tiganul batrin care cinta "Hasta siempre, comandante" intr-o spaniola aproximativa, dar fara sa falseze. Il mai auzisem si-mi placuse sunetul vocii lui, imi aminteste de cea a cubanezilor cu dintii stricati de tutun de pe strazile din Habana Vieja :

"Aqui se queda la clara,
La entranable transparencia
De tu querida presencia,
Comandante Che Guevara"

Dupa un scurt "Italiano vero" intr-o italiana si mai aproximativa decit spaniola (ce idee buna, sa fac paste cu parmiggiano asta seara!), simturile adormite de ziua lunga si grea mi-au fost brusc revigorate de "tot ce-a fost in viata mea odata voi lasa uitarii, ani si ani si nopti la rand povara clipa despartirii"! M-a cuprins zimbetul si nu m-a mai parasit... Si macar pentru faptul ca m-a facut sa zimbesc, a meritat sa-mi incalc obiceiul.

In tren, rasfoind ultimul numar din Courrier International, am dat peste un articol din Evenimentul Zilei tradus in franceza. Si iar am zimbit! Mi-am zis ca n-o sa scap in veci de balcanism, de muzici si misto-uri, si cred ca pina la urma nu-mi displace asta.

Leapsa lecturistica

2010-01-13T14:45:00.000-08:00

Luiza, o prietena boema pasionata de carti si Paris, mi-a dat urmatoarea leapsa...

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Obligatoriu semne de carte. Daca as indoi coltul, as avea sentimentul ca am comis o agresiune... Din acelasi motiv, nu subliniez pasaje, prefer sa le scriu in agenda, jurnal sau pe servetele...

Imi plac semnele de carte. O prietena mi-a adus din Japonia semne de carte origami. Iar de la Zoo din San Diego am cumparat semne de carte din "caca d'éléphant" reciclat... :)

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?

Da, imi place sa primesc si sa ofer carti si muzica. Un prieten mi-a oferit de curind Qiu Xiaolong si asa am descoperit romanele politiste chinezesti. Pas mal du tout...

3. Citiţi în baie?

Da, dar doar revista Geo. Tot timpul avem citeva numere pe cosul de rufe. Mi-ar placea ca in viitoarea noastra casa sa organizam biblioteca de romane politiste/BD-uri/fantasy/ghiduri de calatorie in baie.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta?

Pe vremurile cind citeam multa literatura si poezie, adica prin adolescenta tirzie, da... visam la filozofie si eseuri.

Azi, cind ma satur de scris articole teoretice, scriu aiurea si despre orice pe blog...

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Aici citesc multe carti in "Poche", sint ieftine si perfecte pentru orice geanta micuta...

6. Care este cartea preferată?

Intrebarea imposibila... :) Parca Nichita spunea ca oamenii sint tot timpul altii pentru ca-si amintesc mereu alte lucruri despre ei insisi. Cam asa e si cu cartile... In fiecare zi, imi amintesc alta carte. Astazi, cartea preferata e "Manuscris gasit intr-un buzunar" de Cortazar.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Da. Cred ca si memoria mea proasta e de vina, uit repede si trebuie neaparat sa recitesc carti care mi-au lasat un gust placut, dar pe care nu mi le mai amintesc foarte bine...

Pe de alta parte, unii scriitori imi par "tovarasi de drum" si din cind in cind trebuie sa mai "stam de vorba"... mai ales Marquez, Austen, Roth, Kundera, Pennac, Kawabata...

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Nu cred in intilnirile cu autorii, nu cred ca mi-as asuma riscul de a fi dezamagita de personaj...

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, si inca cum... Vorbesc mult cu colegii, cind ne plictisim de matematica. Avem un grup mic, foarte intim, care discuta mult despre carti si vinuri...

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Fie le primesc, fie mi se recomanda, fie le rasfoiesc in librarie... le deschid la intimplare in citeva locuri, sperind sa dau peste o fraza care ma va "prinde".

11. Care credeţi că este o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?

"Omul fara calitati".

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Imi place sa citesc in tren, in parc, in pat, in iarba, pe plaja, in hamac...

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Depinde de carte, depinde de muzica...

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Nu (exclud tot ceea ce tine de articolele si cartile stiintifice)... ba chiar sint contra cartilor in format electronic. Zilele astea, ma solidarizez cu librarii independenti impotriva Amazon si Kindle.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

De obicei cumparate. Din punctul asta de vedere, sufar de bulimie, mereu cumpar mai multe carti decit as putea citi...

16. O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?

Un prieten care spune o poveste...

Eu o dau mai departe Mariei, pentru ca stiu ca triseaza si tradeaza lectura cu serialele americane!:)

New Year's Eve - Californian style!:)

2009-12-30T17:39:00.000-08:00

No shirt, no shoes, no problem!

2009-12-28T20:30:00.001-08:00

Hodad's is a burger place in Ocean Beach. A Californian cliché up to its smallest detail, but a wonderful place to eat some hamburgers. I should say that Hodad's is more of an institution than a usual burger place.

A burger at Hodad's should be eaten just after you've watched the sunset on the beach, a couple of blocks away. Then, you must wait in line until a full tattooed-arm waiter invites you to take a seat. I suppose that if you don't have big tatoos, you can only work in the kitchen. There are no tables, just long wooden benches, the walls are covered with licence plates from all over the world, there is hard rock music in the background and, above all, there is Hodad's logo, "no shirt, no shoes, no problem"! This is probably one of the most laid-back places I've ever been to.

While we wait to be seated, I'm always amazed by the what's going on around us and I must repeat to myself that i'm not in a film and everything that I hear or see is real life!

Tonight, while we were waiting, an old guy was playing some blues on an old guitar. At some moment he stopped and said "you know, i've been in prison for three years, they let me out so that I could come here and play for you on Christmas, but then I'll have to go back". He smiled and pulled out a cigarette.

The people wating in front of us had three little kids. The mother said "Oh, Lord, why does it take so long?" (Hodad's is a very popular place). One of the kids replied "Mom, who's Lord?" and then, the mother, exhausted by the waiting line, did not have to courage of explaining "Oh, nobody, forget about it!".

A couple of older people, probably retired and probably on holidays, approached. "Oh, what kind of restaurant is that?" The guy in front of us said "Hamburgers". "Oh, are they good?" "Well, I suppose they're ok". "Oh, are they cheap then?" "Hmm, no, not really" "Oh, then why are you all people waiting in line?". The same mom watched them walking away and then said "Nevermind, they don't get the spirit!".

Magic Christmas

2009-12-26T16:27:00.003-08:00

As I warned you a couple of days ago, we were supposed to spend the second day of Christmas on a whale-watching cruise. A day outdoors was necessary, after having spent Christmas Eve in a fancy French restaurant eating venison and black-truffle raviolis and Christmas Day with some Romanian and Mexican friends, enjoying (at the same time, on the same plate) “mole” and “sarmale”! Globalization, if not too much food, will end up by killing us!

Anyway, today we went out for some waves, wind and whales on board of “Marietta”. The weather was perfect (a little frisky, but it’s Christmas after all!), the researchers from Scripps really cool and ready to answer any crazy question (that’s when I started questioning myself whether statistics research was really the job I wanted) and the kids eager to see the whales (since they don’t believe in Santa any longer anyway!).

Two hours later and after having seen a couple of dolphins, a couple of sea lions and plenty of birds, I was about to give up looking at the sea in vain and I was quite happy with my first cruise on the Pacific. The sun, the wind and the swinging of the boat were not that bad after all… And then, at large, we saw some splashes. When the boat got closer, here they were! Not the whales, we didn’t see any of them, but the dolphins. And there were hundreds of them playing around! Swimming along the boat, jumping, splashing, and making funny noises! It was so different than the dolphin-shows in the parks! Here, they were free, they could swim and play at their will and it was a million times more impressive than a show!

On the way back, a couple of dusky dolphins kept swimming in front of our boat for miles. Their playfulness was contagious and we decided that the Californian Christmas was not as dreadful as we had thought. Besides, since we didn’t see any whales, we got rain-checks and a free cruise next week. Maybe we’ll be luckier. Until then, Merry Christmas to you all, wherever you are!

Zapada - episodul 2! ;)

2009-12-22T16:55:00.000-08:00

No news, good news: dupa trei zile de shopping intensiv, Air France mi-a livrat valiza acasa.

Mai sint trei zile pina la Craciun, cel putin dupa fusul orar californian. Iar azi m-am tot gindit la cum a evoluat sarbatoarea asta de treizeci de ani incoace. De fapt, voiam sa zic cum a evoluat notiunea mea de Craciun... Si toata invalmaseala de ginduri numai din cauza Arinei, care se intreba mai devreme cind se merge cu colindul.

Pina acum vreo douazeci ani, Craciunul era marcat de aceleasi momente, devenite ritual: mers cu bunicul la colindat (ne imbracam in hainele bune si vizitam toate rudele; eu abia asteptam nucile, covrigii, bomboanele, mandarinele, dar ma ingretosa ideea de a fi sarutata zgomotos de zeci de ori pe obraji), impodobit brad in miros de cozonaci si sarmale, descoperit cadouri de dimineata (si acum ma intreb cum au gasit ai mei discuri Duran Duran si Depeche inainte de 89), mers la biserica, mers la nasi (interminabile si invariabile mese, eu holbindu-ma ore in sir la vitrina incarcata cu balerine dantelate si chinezi batrini dind la peste). Pe cit de mult imi placeau zilele dinaintea Craciunului, intr-o asteptare febrila si curioasa, pe cit de linistita si misterioasa era seara Ajunului, cind nu ma induram sa adorm mestecind portocale si ciocolata si revazind in bucla filmul lui Zeffirelli, pe atit de infinit de lunga si plicticoasa, imbuibata de cirnati si caltabosi mi se parea ziua de Craciun. O zi in care nu se intimpla nimic, in care nu-ti puteai vedea prietenii pentru ca si ei, in alte case, la alti nasi, se holbau la alte bibelouri de portelan si se intreabau cum de o seara frumoasa si plina de pace devine un ospat monoton cu miros de muraturi a doua zi.

Cind "m-am facut mare", am primit invoirea de a lipsi de la mesele "traditionale". In primii ani, lucrul asta m-a bucurat, am regasit o libertate nabanuita. In schimb, n-am reusit sa umplu cu nimic golul lasat de ospaturile copilariei. Am gasit tot felul de surogate, de iesiri, de alte mese, mai scurte sau mai putin imbelsugate, cu muzici mai linistite. Am incercat Craciunul departe de familie sau in familie restrinsa, la schi sau la Opera, in Andaluzia sau la Paris... de fiecare data am simtit o lipsa, lipsa unei greutati sau a unei solemnitati a momentului, lipa a ceva care sa dea importanta zilei, sa o scoata din timp si sa o agate, imponderabil, de o masa incarcata cu salata boeuf, piftii, cirnati, sarmale si cozonaci. Am inteles ca greutatea si opulenta ospatului sint pe masura zilei, ca marcheaza ritualul intr-un mod cit se poate de firesc.

Peste trei zile, vom sarbatori Craciunul in familie foarte restrinsa si foarte departe de Romania. Vom merge la biserica si iar mi-e teama ca slujba nu va avea nici un dram de solemnitate (abia astept fituica de pe care o sa aflu cum se cinta "Astazi s-a nascut Hristos" in limba elfilor), apoi vom incerca sa incropim o masa cit mai imbelsugata, cu nostalgia ospetelor de-acasa in gind. Simbata, pe 26, vom face o excursie pe mare pentru a observa de-aproape migratia balenelor cenusii! Si asta ca sa nu spuneti ca notiunea mea de Craciun n-a evoluat in ultimii douazeci de ani!

Zapada

2009-12-18T11:14:00.000-08:00

Nu stiu altii cum sint, dar pentru mine iarna nu incepe decit cu prima ninsoare...

Nu-mi amintesc decit de iernile cu ninsoare, cu zapada multa, cu geamuri inghetate, miros de brad, cozonaci, portocale si ciocolata. Am nevoie de doi, trei centimetri de alb inainte de Craciun pentru a putea asculta colindele fara un sentiment de artificial si facatura.

De cind locuiesc in regiunea pariziana, réchauffement climatique oblige, iarna a devenit deprimanta, ploioasa si gri. Citeodata se mai intimpla o zi geroasa si insorita, iar alteori, mult prea rar, ninge. Asa se face ca ieri de dimineata, cind m-am trezit inconjurata de o liniste profunda, alba, am inteles ca afara ningea. Prima zapada din iarna asta, fulgi desi si mari, aer calm, fara vint, liniste, foarte multa liniste. In citeva ore, brazii din fata casei erau albi, masinile diparusera, gara devenise abia vizibila in ninsoare. Atmosfera de iarna veche, de stat la gura sobei, baut vin fiert si povestit. Asta daca nu ai un zbor transatlantic prevazut peste doar patru ore...

Imi iau valiza pregatita cu o seara inainte, talonul de imbarcare imprimat din timp dupa o inregistrare rapida pe internet si ma instalez pe peronul garii intr-o stare de melancolie profunda, fulgii desi avind acelasi efect al reveriilor ca o madeleine inmuiata in ceai. Asteptarea incepe sa devina lunga cind trenul prevazut la 9.45 e anuntat cu o intirziere de 15 minute. Dar ninge frumos, iar eu am timp destul, asa ca ramin zen. In cele din urma, trenul ajunge la 10.08, iar seful de tren ne informeaza ca se va opri in toate statiile. Pina la aeroport sint exact 35, cu o estimare de trei minute intre statii, in maxim doua ore ar trebui sa ajung, e cam mult, dar e rezonabil, ora limita la care imi pot lasa bagajul fiind 12.30.

La Massy Palaiseau lucrurile incep sa se complice, e lume multa pe peron, iar trenul ramine blocat 15 minute... Hmm, nu e bine, dar imi pastrez calmul. Dupa inca citeva statii si minute bune, ajungem la Bourg la Reine. Aici asteptam din nou, in difuzor se anunta o mica avarie, dupa alte 15 minute trenul se repune in miscare. Fulgii desi care cad fara intrerupere incep sa ma agaseze! Trei statii mai tirziu, la Laplace, sintem invitati sa coborim din trenul care se retrage la depou din cauza unei avarii tehnice... E deja 11.10, iar eu nu am ajuns nici macar in Paris. Ies din statie, incercind sa gasesc un taxi. Decizie proasta, gasesc doar un autobuz care trece in tromba pe linga mine improscindu-ma cu zapada amestecata cu noroi! Shit, ziua abia a inceput, pina trec oceanul cite mizerii se mai pot intimpla? Fulgii devin tot mai desi... Ma intorc in gara, uimindu-ma de capacitatea nebanuita de a alerga pe scari cu o valiza de 17kg si reusesc sa ma urc in ultima clipa intr-un tren. E deja 11.30, dar trenul merge spre Roissy. Opreste si el in toate statiile, dar macar nu e avariat, iar la 12.30 trecute fix intra pe peronul aeroportului. Alerg din nou cu valiza in brate si incep sa-mi zic ca iarna nu-i ca vara si ce bun ar fi fost un vin cald la gura sobei!

La Roissy, domneste o liniste ciudata, in ciuda ninsorii, sau poate tocmai din cauza ninsorii. Cind ajung in sfirsit cu rasuflarea taiata la biroul unde imi pot lasa bagajele, mi se spune sa nu ma ingrijorez, au prevazut dificultatile de transport, iar avionul asteapta pina se imbarca toti pasagerii. Ma grabesc sa dau o bila alba Air France, sa trec de controlul pasapoarte si sa gasesc poarta de imbarcare. Pe ecran, zborul spre Los Angeles e afisat la timp, iar pasagerii sint imbarcati. Personalul de bord are aerul ingrijorat, asa ca ma agit si eu sa ma imbarc, uit si de cafeaua, si de ziarul, si de sticla cu apa pe care voiam sa le cumpar. La bord insa, lucrurile par sa fie diferite, avionul nu are culoar pentru decolare, traficul e perturbat din cauza ninsorii, va trebui sa asteptam citeva ore! Cum? Citeva ore? Si cafeaua? Si ziarul? Si sandvisul? Ne pare rau, madame, dar v-ati imbarcat deja, nu va putem lasa sa parasiti avionul, va vom servi masa imediat dupa decolare! Mother f****s! Iar eu le-am dat bile albe! Ii intreb daca n-au ceva de baut si rontait, imi dau niste crackers cu gust de masline, asa ca le cer si un suc de rosii si ma amagesc ca maninc pizza!

Dupa cinci ore in care avionul e retinut la sol, iar pasagerii reusesc sa-si pastreze calmul si sa-si stapineasca foamea si nerabdarea, decolam. Ne servesc champagne si o masa relativ decenta, copiii din jur (oare noua moda in Franta o fi sa-ti duci copiii la Los Angeles de Craciun?) incep sa oboseasca, sa-si calmeze tipetele si sa doarma, iar eu reusesc sa incep lectura unui roman politist chinezesc, sa vad un film bulversant ("My sister's keeper"), doua filme proaste ("Le petit Nicolas", "Neuilly sa mère"), sa lucrez la macheta unui curs si sa fac turul toaletelor incercind sa-mi dezmortesc picioarele.

Unsprezece ore mai tirziu, aterizam la LA, unde trecerea frontierei ramine o experienta la fel de bizara cu intrebari stupide din partea politistilor. La destinatie e 21h, dar in Paris e deja 6h dimineata, sint pe drum pe aproape 24 de ore si incep sa resimt oboseala. Mai trebuie doar sa recuperez bagajul, apoi totul va fi bine... Numai ca, desi astept de mai bine de jumatate de ora, bagajul meu nu apare. Si nu numai al meu, sintem cel putin cincizeci de pasageri fara valize. Air France se scuza "pour la gêne occasionnée", conditiile meteo sint de vina (trei centimetri de zapada sint sursa de haos) si ne invita la biroul de bagaje pierdute sa completam formulare. Nu mai sint in stare sa ma enervez, le las adresa si numarul de telefon si fug sa-l regasesc pe A. Daca nu-mi ajung bagajele azi, am scuza perfecta pentru mers la cumparaturi!

Morala povestii asteia e ca ma bucur ca ieri a nins, ca am mirosit zapada proaspata si ca a venit, in sfirsit, iarna! Pina si panica de pe aeroport m-a amuzat, zapada ne curata pe toti de toate...

Rêve de Bosphore

2009-12-14T14:45:00.000-08:00

"Cette masse d'eau qui passe au sein de la ville ne peut en aucun cas être comparée aux canaux d'Amsterdam ou de Venise, pas plus qu'au fleuve qui partage Paris ou Rome: ici c'est du courant, du vent, des vagues, de la profondeur et des ténèbres. Quand vous êtes poussés par le courant ou que, en sa compagnie, vous commencez à être entraînés et déviés de côté tel un crabe, en plein sur les vapur des lignes urbaines, alors, Istanbul défile devant vous. D'abord les femmes d'un certain âge qui vous regardent en buvant le thé sur leur balcon, les immeubles, les yali, le café avec sa treille à côté de l'embarcadère, les enfants qui se baignent en slip à l'endroit où les égouts se déversent puis se sèchent allongés sur l'asphalte, les pêcheurs sur la rive, ceux qui végètent à l'intérieur de leur cotre, les élèves qui sortent de l'école cartable à la main et qui marchent le long de l'eau, les passagers qui regardent la mer à travers les fenêtres de l'autobus bloqué par la densité de la circulation, les chats qui guettent les pêcheurs sur le quai, les platanes dont vous découvrez à présent combien ils sont hauts, les konak à l'intérieur de leur jardin dont vous ne pouvez constater l'existence que si vous regardez depuis la mer et non pas depuis la route littorale de laquelle on n'aperçoit rien, les raidillons , les collines derrières ces raidillons, et les hauts immeubles à l'horizon - Istanbul défile, avec tout le poids de son chaos, avec ses mosquées, ses quartiers éloignés, ses ponts, ses minarets, ses tours, ses jardins et ses hauts bâtiments dont le nombre augmente chaque jour."

Orhan Pamuk - "Istanbul, souvenirs d'une ville"

Dezgust...

2009-12-08T09:38:00.000-08:00

Personajul Adrian Nastase mi-a provocat intotdeauna o senzatie neplacuta, o combinatie de dezgust si neincredere.

Si tocmai cind credeam ca, macar din punct de vedere politic, nu mai exista, sau ca, macar, va avea bunul-simt sa se abtina de la aparitii publice prea mediatice sau comentarii deplasate, Adrian Nastase revine in forta.

Ultimele lui declaratii contin urmatoarele:

"Nu romanii din diaspora au decis castigatorul alegerilor. De ce sa-i consideram pe acesti romani responsabili de rezultat doar pentru ca au votat mai tarziu, din motive naturale, ce tin de fusul orar? De ce nu voturile din 3-4 judete precum Cluj, Timis, Alba sau Arad sa fie cele care au inclinat decisiv balanta? Cred ca in acest caz simplificam foarte mult realitatea electorala. Acest lucru insa nu ar trebui sa inhibe o discutie despre consistenta votului. Am auzit in aceste zile urmatorul argument: realitatea politica, economica si sociala din Romania este cunoscuta in profunzimea ei doar de catre cei rezidenti. E un argument solid, care se aplica in multe tari europene. Cei care au plecat de multi ani din tara, chiar daca citesc presa si sunt informati, nu au contact direct cu realitatea. Nu sunt afectati, direct, de reglementari, de taxe si impozite, chiar si de o viziune sau alta asupra viitorului – in sanatate, educatie, etc.Prin urmare, votul lor ar trebui sa aiba o greutate mai mica. Se impune, in viitor, o dezbatere pe acest subiect."

Mai multe grozavii pe aceeasi tema, pe blogul dumnealui.

Deocamdata dezgustul e prea puternic pentru a ma apuca sa insir argumente impotriva declaratiei de mai sus. Dar va invit din inima sa o faceti (aici sau pe blogul dlui Nastase), mai ales daca ati baut o limonada fara zahar inainte si sinteti mai in forma ca mine!

Despre cadouri

2009-11-28T05:34:00.000-08:00

Disclaimer: acest mesaj nu are nici o legatura cu Craciunul sau febra decoratiilor si cadourilor!:)

Imi plac cadourile, imi place sa primesc, imi place sa ofer, imi place privirea curioasa din ochii celui care desface ambalajul...

Cred ca gestul de a oferi spune multe despre noi. Cine sintem, cum sintem, ce asteptam de la ceilalti.

Acum citeva luni, cind am vizitat Algeria, gazdele mele au fost extraordinare, compensind atmosfera tensionata a orasului prin ospitalitate si prietenie. Djedour, plin de energie in ciuda celor saptezeci de ani, m-a condus pina la ruinele din Tipaza, la 70 de km de Alger, printre ambuteiaje si filtre de politie, iar asta dupa ce mincasem la el acasa couscous-ul pregatit in fiecare joi, la prinz, de nevasta. In tot timpul blocajelor, am povestit despre copilarie, despre bunici, despre timp, despre locul in care simti ca ai putea muri, despre Camus, despre istorie. Rebouh, algerian modern din generatia parintilor mei, a tinut mortis sa-mi arate centrul orasului, sa-mi ofere o pereche de cercei kabili (regiunea lui de bastina) din argint, colorati in verde si albastru, sa ma invite in casa mare si aerisita, in gradina de "nefliers", si la masa incarcata de "chorba" si "dolmas" pregatite de sotia lui, o femeie frumoasa si mindra care refuza sa poate valul islamic.

Cadourile si ospitalitatea lor m-au coplesit, m-au invatat mai multe despre Algeria decit toate manualele de istorie si stirile din ziare.

Saptamina asta Djedour ne-a vizitat in Paris. La plecare, i-am oferit o carte de Panait Istrati si o sticla de Feteasca Neagra invechita pentru Rebouh. Am simtit ca prin Istrati vom continua discutia inceputa acum citeva luni despre identitate si despre viata. Istrati, care va sti sa vorbeasca mai bine ca mine despre Braila, despre Dunare si despre nevoia de a pleca, de a vagabonda prin lume. Iar Rebouh, epicurianul curios si pasionat, va gusta vinuri romanesti, acum citeva luni marturisind ca nu stia ca romanii fac vin.

Nu cred ca un cadou trebuie sa fie scump sau util. Cred in cadourile simple, care vorbesc despre noi si care tes legaturi nevazute, puternice.

Nostalgia chiulului

2009-11-25T09:02:00.000-08:00

Saptamina asta m-a doborit nostalgia vremurilor in care chiulul era posibil, a diminetilor cind, pe jumatate adormiti si nemincati, decideam ca o cafea la Arhitectura sau la Litere si o discutie despre carti sint mai pamintesti decit seminarul de topologie. Noroc ca forma genitiva cintata a cuvintului m-a binedispus si a mai atenuat din nostalgie!

Atunci, profesorul imi aparea ca o entitate abstracta, confundata cu materia predata, o entitate riguroasa si severa, un punct fix in timp si spatiu, "seminar de topologie, luni de la 8 la 10". Uitam de umanitatea profesorului, il priveam ca pe o masinarie transmitind informatii precise, formalizate, o masinarie al carei scop erau disciplina si privarea de vise.

Acum, nu mai pot sa chiulesc. Nici macar cind nevoia de o cafea si o discutie relaxata devine insuportabila. Uneori, ma gindesc cum ar fi daca nici un student n-ar aparea la curs: as primi, din senin, doua ore cadou. Doua ore furate, doua ore platite si nefacute, doua ore chiulite. Iar gustul cafelei baute in timpul celor doua ore trebuie neaparat sa semene cu al celei bauta altadata la Litere. Din pacate, studentii au prostul obicei de a nu chiuli niciodata toti in acelasi timp...

Dileme

2009-11-21T11:13:00.001-08:00

Miine va trebui sa-mi fac datoria de cetatean roman si sa votez…

Ma voi trezi de dimineata, voi merge la Ambasada, voi sta citeva ore la coada pentru ca mai apoi, in cabina de vot, sa termin cu dilema "eu cu cine votez?"

Nu cred ca vreunul dintre candidati merita efortul de a sta la coada citeva ore pentru acest vot. Am tot incercat sa urmaresc programele, dezbaterile, sa-mi imaginez ca unul dintre ei va fi "conducator" timp de cinci ani. N-am reusit. De fiecare data, m-a incercat o senzatie profunda de jena si dezgust. Cu toate astea, voi vota. Ma incapatinez sa votez in ciuda nivelului politic din ce in ce mai slab al candidatilor, in ciuda circului de prost gust provocat, de fiecare data, de alegeri si de "politicienii" in cursa.

Zilele trecute am citit intr-o carte de Pamuk ca frumusetea unui peisaj sta in tristetea lui. Probabil si frumusetea unei tari provine tot din tristetea ei. Dar cind tristetea se transforma in dezamagire, iar politicul in circ ieftin, mai ramine vreo urma de frumusete?

Gheorghe Dinica

2009-11-10T12:38:00.000-08:00

Europa, democratia si acordeonul

2009-11-02T14:55:00.001-08:00

De citiva ani, romanii nu mai au nevoie de vize pentru a calatori in Uniunea Europeana...

Tot de citiva ani, aparitia companiilor aeriene low-cost romanesti a democratizat si banalizat calatoriile cu avionul...

Morala?

Tiganii romani isi iau acordeonul in spate si un bilet Blue Air, se dau in spectacol cintind fals si prea tare in metroul parizian, apoi reiau avionul inapoi spre Bucuresti cu ceva monede strinse "cu truda" pentru o turla la castel sau o roata la bmw!

Obisnuiam sa cred ca aeroportul e un loc civilizat, populat de indivizi educati si cu bun simt, care citesc ziare sau lucreaza pe un laptop, unde nu ti-e teama ca o sa fii imbrincit cind stai la coada la inregistrare si unde nu-ti pazesti cu strasnicie geanta, buzunarele si telefonul mobil. Pe aeroport se luau interviuri vedetelor si fotbalistilor! De pe aeroport plecai in lumea larga intr-un scaun confortabil, erai tratat cu politete si delicatete de personalul de bord!

Pe aeroportul Beauvais, toate astea au disparut! Baieti murdari cu gura mare si acordeoane in loc de rucsace fac glume vulgare cu personalul de bord, se hlizesc de propria prostie (pe vremuri, la un post de radio din Oltenia, exista emisiunea "Ridem noi de noi") si beau RedBull la micul dejun.

Ceea ce e ingrijorator e sentimentul de "minoritar" care ma napadise saptamina trecuta cind am luat avionul spre Bucuresti. Rusinea mi-a trecut demult, nu ma mai simt responsabila pentru pacatele natiei mele, dar ma intreb daca eliminarea vizelor fara o politica locala pentru a-i ocupa in tara pe baietii "jmekeri" a fost o idee inteligenta...

It's all so quite...

2009-10-25T15:33:00.000-07:00

Le retour à Paris semble m’avoir étouffée, je ne dis plus rien…

Mais ce n’est pas sa faute. La ville est plus belle que jamais sous la douce lumière d’automne, les parcs sont silencieux, les lecteurs absents se sont réfugiés dans les cafés… J’aimerais un jour de « Mademoiselle Paresse à Paris », mais ce n’est pas le bon moment, trop de boulot.

Une amie roumaine avait envie d’écouter un peu de musique française ce matin. Du coup, avec Paris en tête, j'ai pensé aux Dutronc!

Despre fluvii

2009-10-10T14:16:00.000-07:00

De citeva saptamini, pe grilajul Gradinii Luxembourg, Mekongul isi desfasoara apele tulburi. Lam Duc Hien, un fotograf laotien, e minunatul vinovat pentru imaginile care te smulg din rutina vietii citadine pentru a te transporta de-a lungul fluviului.

Farruca

2009-10-09T06:08:00.000-07:00

Anul trecut, spre toamna, am inceput primele cursuri. In iunie, a fost montat un minispectacol la care n-am reusit sa particip pentru ca plecasem deja in State. Colegele mele, in schimb, s-au tinut de cuvint si au dansat. Au dansat bine, in ciuda imperfectiunilor, intrarilor gresite si poticnirilor. Greselile fac parte din farmecul primei coregrafii. Flamenco e un dans greu, cere multa munca, concentrare si o buna ureche muzicala. Sint impresionata de performanta lor ! Olé !

La rentrée...

2009-10-07T07:45:00.001-07:00

Le matin, l’air sent la pluie et les feuilles mortes…

Le train du soir est toujours en retard, toujours bondé… j’en profite pour bouquiner un peu, « Chagrin d’école » ces jours-ci, histoire de me mettre dans l’ambiance de la rentrée.

Les étudiants sont revenus à la fac, les ascenseurs sont bondés et en bas de l’immeuble, l’air sent la cigarette et le cannabis. Du haut du 20^ème étage, les nuages se ruent sur Paris, la ville est blanche et immobile.

Sur les grilles du jardin de Luxembourg, il y a une belle expo de photos du Mékong.

Depuis que je suis revenue, je suis là, mais pas complètement. J’ai toujours une sensation de légèreté, de flottement, de voyage. Je ne veux plus avoir des racines, je ne veux plus rester en place… je me laisse voyager les yeux ouverts. Ca fait du bien, je me fais des illusions en retardant l’automne, le gris, la nuit, le temps.

Fragili

2009-09-30T09:31:00.001-07:00

- Buna tata, ce mai zici ?
- Pai uite, maica-ta nu se simte prea bine…

Citeva cuvinte urmate de citeva secunde de pauza, vocea retinuta si grava, pamintul care iti fuge de sub picioare.

Citeva clipe sint suficiente pentru a te spulbera, pentru a te arunca intr-o lume noua in care toate reperele au disparut, in care o imponderabilitate dureroasa te izbeste in ziduri uriase de frica.

Am inteles cit ma sperie ideea ca, intr-o buna zi, parintii nu vor mai fi, ca va trebui sa-i petrec la groapa. Am inteles cit sintem de fragili, cit de mult ne amagim cu o viata organizata, planuri de vacanta si agende « overbooked ».

M-am intrebat daca am facut bine ca am plecat din tara, m-am intrebat de ce nu am dat la medicina… Nu am luat hotariri teatrale (“o sa o sun pe mama in fiecare zi”, “o sa ma bucur de fiecare clipa cu oamenii dragi”) pentru ca stiu ca le-as abandona dupa doua saptamini cu agenda incarcata. Simt numai ca sint brusc mai batrina, ca ma apasa timpul si ca nu mai am timp… Simt o durere surda a imposibilitatii reintoarcerii si a trecerii…

Un aer napolitan

2009-09-25T05:51:00.000-07:00

La Braila, la sfirsit de septembrie, turlele bisericilor se scalda in soare tirziu…

Strazile asteapta toamna, castanele cad cu zgomot pe caldarim…

La capatul unei strazi desfundate din Chercea, trecind de cladirea trista a unei foste scoli devenita spital de boli infectioase si de o ulita cu nume romantic, Fundatura Cringului, ajungi la Cimitirul Evreiesc. Poarta inalta din fier forjat e inchisa cu lacate grele, cimitirul e pustiu si parasit, aleile verzi se pierd in lumina calda, bancile de piatra au incremenit in alt timp…

In celalalt capat al orasului, in mal de Dunare, parcul de pe Imparatul Traian a fost curatat de gunoaie. Citiva trandafiri rosesc printre balarii si doua banci de lemn, cu vopseaua galbena scorojita, tinjesc dupa cupluri solitare de indragostiti. Peste drum de parc, e una dintre cele mai frumoase strazi brailene, Strada Neagra. O strada in panta, ingusta, cu trepte desfundate si case vechi, cu rufe intinse la soare. Un aer napolitan bintuie prin orasul batrin…

Braila a fost un oras frumos odinioara. Astazi se zbate in praf, aglomeratie, zgomot, termopane si hidosenii arhitecturale. Pe citeva strazi laturalnice insa, ochiul curios si nostalgic inca se mai bucura.

La vie en rose

2009-09-23T10:47:00.000-07:00

After a twenty-hour trip, I arrived at Roissy yesterday at 9am. Being back, being “home” again feels kind of strange… I’m not getting used to yet.

I was glad to find the warm light of September, the unique Parisian “été indien”. But I must confess that the American notion of space has contaminated me. I felt oppressed by the city. I had a claustrophobia stroke in the RER smelling like pee and transpiration, filled with sad people, dressed in dark and ugly clothes. The delays and the angry travellers haven’t changed a bit.

I already miss the ocean and the laid-back San Diego, but I know it’s a question of time… and habit. In a few weeks, California will only be a sunny dream on a busy train. In the real life, it will be replaced by the stress at the office and the endless autumn rain.

Going back

2009-09-19T23:16:00.001-07:00

This is my last day in the States! At least for now…

I’ve been melancholic all day long, I wouldn’t have thought I would end up by liking this place.

My last post written on Californian soil will not criticize the States, I’ve been doing this since I arrived, three months ago. I will only write about the good things, the things I learned to enjoy and appreciate here.

Protecting natural and unique areas is extremely important for the Americans. The system of natural parks managed to keep nature as wild as hundreds of years ago and a hiker can walk for days in the most complete wilderness. We spent amazing moments in Yosemite, Big Sur and Grand Canyon.

I enjoyed the food and the chefs’ not having complexes on mixing different styles of cooking and different cuisines. I used to think America was junk food and Mc Donalds, but I discovered plenty of new ingredients and savours. I discovered great wines of Napa and Sonoma Valleys, supermarkets with fresh organic food, gastronomic restaurants with affordable prices (maybe the exchange rate helps a little on this point), small Mexican restaurants with incredible tacos and quesadillas and… Food network (the only TV channel I could actually watch).

I loved living by the ocean… see the ocean, hear the ocean, smell the ocean, watch the sunset, observe the seals, the dolphins, the sea elephants. I enjoyed sailing, swimming, kayaking, reading and sipping frapuccinos on the beach (I would have preferred margaritas, but alcohol is forbidden). I discovered open-air movie theatres, with comfortable recliners and blankets, playing cartoons instead of commercials and I rediscovered "Roman holiday" or "Casablanca".

I felt quite comfortable living in a big apartment, in a condominium with pools, Jacuzzi and gym. At some moments, I slipped in the “Melrose Place” cliché, but, after all, swimming in the pool in the middle of a hot night is not that bad, cliché as it is.

I fell in love with the streets of San Francisco, Alamo Square, Haight Ashbury and Telegraph Hill.

I enjoyed the ocean and the sun, just like anyone should when coming to California.

Most of all, I enjoyed being here with my loved one, spending a three-months long honeymoon that we didn’t have two years ago.

PS: you will probably notice I didn’t say a thing about the Americans. Three months later, I still don’t know whether their friendly and laid-back attitude comes from politeness or indifference.

The great indoors

2009-09-17T11:28:00.001-07:00

Bill Bryson has a wonderful story about it, about how most of us prefer living indoors, about huge malls and skywalks and about us forgetting to roll down the window of the car when it’s a beautiful day and turning on the air conditioned instead.

I’ve been thinking about this story while we were in Vegas. The main street or the Strip, as they call it, is an endless string of self-contained cities: Bellagio, Caesar’s Palace, Paris, the Venitian, Excalibur and so on. Each of them offers you everything you could have ever wished: hotels, restaurants, shopping malls, pools, casinos and I’ll pass. You don’t have to go outside. Everything is there, why would you go outside?

During our last evening in Vegas, we entered Paris. The outside is kitsch, but relatively funny, quite accurate copies of Tour Eiffel, l’Opéra, l’Arc de Triomphe and Pavillon Turgot du Louvre. The inside, however, was very frightening. They reproduced some streets of Paris, the pavements, the coffee shops, the old lamps, even a blue sky with fluffy white clouds. We entered the “Boulangerie”, asked for some salads and cakes and then I said “Oh, they have some tables outside, let’s go eat there!” A few seconds later, we looked at each other with stupor “Merde, we are inside even when being outside!” We didn’t know whether to laugh about it or fall in a deep depression.

We finished our meal as quickly as we could and then ran outside, the real outside this time. We passed the casino, filled with slot machines and sad looking people, the most alienating place I’ve ever seen. The night was warm and windy, the fountains of Bellagio were exploding as fireworks in a “Proud to be an American” musical background. Needless to say we didn’t like Vegas that much.

Two days in the Grand Canyon

2009-09-16T16:23:00.001-07:00

We arrived on the South Rim an hour before sunset. Didn’t plan to, but it just went out like this… We were tired after the long road, but before finding the hotel, we had to see the canyon. It was well hidden behind the pine trees and we could only guess some purple colours. We stepped out of the car, walked a little and then, it suddenly appeared to us: immense, deserted, and untouched! The end of the day was magic, the sun caressing the stones, millions of years of purple romance, everything stood still, and time seemed to hold his breath, afraid of disturbing them, afraid of disturbing us.

The next morning, we decided to hike inside the canyon, feel his pulse and feel the heat rising as we went down. The rangers warn you not to tempt the way to the river and back in one day, because of the intense heat, scarce water points and 1500m elevation change. Besides, it’s all the opposite of climbing a mountain: here, descent comes first, then you have to make sure you have enough energy to go up. We decided to be reasonable (we had no adequate footwear) and only did the half-way down. In the afternoon, a storm was rising on the North Rim and we enjoyed a lightening show from the 3.0 Mile Resthouse.

Our second sunset was even more dramatic since the wind had started to blow. The immense still desert transformed into an immense organ. We stood on the Rim until there was complete darkness, until we could no longer distinguish the silhouettes of the Cheops Pyramid, the Isis Temple, the Shiva Temple or the Zoroaster Temple.

The night in the Grand Canyon is filled with magic. Except for the small village on the Rim, there is complete darkness and complete silence. Just crickets and the Milky Way. Due to the elevation of the Rim (more than 2000m), the stars seem to be very close, within the reach of your hand. So you just lie down on some rocks, watch the stars, feel the silence of the stones and wonder at being alive, being there and living a perfect moment. A perfect moment in the hundreds of millions of years of the Earth…

Later on, we turned pragmatic again and went for dinner at El Tovar, the first hotel of the Rim, a beautiful wooden building, more than 100 years old. Roasted duck with agrumes sauce, crème brulée and Napa Valley wine… modern world is not that bad either! A fancy dinner for celebrating our day. Not to mention that Roosevelt or Einstein used to come here and watch the sunset from the porch!

The last morning, we were melancholic, kept turning back to take some last looks… so was the Canyon, under the rain.

Route 66

2009-09-16T15:28:00.001-07:00

Welcome to Nevada

2009-09-15T22:07:00.000-07:00

Before the Canyon, there was the Las Vegas airport...

Arizona dream

2009-09-11T22:00:00.001-07:00

It all started at 4.45am when we left for the airport and discovered how complicated the shuttle system is: we left our car in a parking several miles away from the airport and a shuttle picked us up and dropped us in front of the terminal (RER B n’est pas si mal finalement!), when we arrived in Vegas (there are slot machines everywhere in the airport!!!) we had to take another shuttle which dropped us in front of the rent-a-car office. During some long and difficult moments, we resisted the guy who tried to convince us to choose a more expensive car: “You’re going to Grand Canyon? The Chevrolet Aveo is not suited for highways, you need a bigger car, with cruise control! I can give you a bigger one for only ten dollars more a day!” It was in vain to tell him that for the two of us was ok, that there was no need to consume more fuel and pollute… we didn’t mention that we normally drive a Corsa!;)

At 11am, after we only got lost two times (someone around here thought Grand Canyon was in Utah and bought the wrong GPS map), we were out of Las Vegas, heading south-east! And here is how one of my dreams came true… driving on the route 66! It is immense, straight lined, deserted, blue skied, seducing, bordered with yellow flowers and old gas stations. We had lunch in a small restaurant in the lands of the “People of the Tall Pine” (Hualapai Indian reservation), enjoying a “typical” meal (tortilla and tostadas) under the severe stare of some stuffed turkeys and lynxes. The Indian feather decoration of the diner, the heat, the desert, a train slowly crossing the immense plain… a western “grandeur nature”! At 5pm we were finally there… the Grand Canyon. I expected to be impressed, I expected it to be grandiose. It was all this, but a lot more than I could ever imagine or expect. I’ve been breathless, I’ve been shivering, I even had some tears in my eyes. I know it sounds very cheesy, but, except for Halong Bay, this is probably the most beautiful place in the world. It’s not about the grandiose, although it is grandiose, it’s not about all the shades of orange and red and purple at sunset, although they are all there, it’s not about the wonder of nature, although it is a wonder of nature. Grand Canyon is a miracle, an immense temple and a gift. It made me even more certain that if God exists and sometimes takes a stroll among us, there are more chances to find him in a place like this than in a church with PVC windows and kitschy marble floor. We took plenty of pictures, they will be online in a few days!;)

Sea&sun - Sunday boat-trip in San Diego Bay

2009-09-10T18:48:00.000-07:00